Rareori se întîmplă ca un serial de televiziune să genereze reacții în lanț dincolo de ecran: miniseria Adolescence, difuzată recent de Netflix, a provocat discuții în societate, la toate nivelurile. A fost subiect de dezbateri în presa internațională, în social media, l-a făcut pe influencer-ul Andrew Tate, care s-a simțit vizat, să reacționeze dur, iar serialul a ajuns să fie dezbătut și în Parlamentul Marii Britanii.
Adolescence a atins o realitate tulburătoare: sîntem pregătiți să ne protejăm copiii în era digitală? Pentru că astăzi nu mai este vorba doar de pericole fizice, ci și de cele ideologice, viralizate de rețelele sociale. „Am primit mesaje de la oameni cu care nu mai vorbisem de ani de zile. Toți îmi povesteau cum au început să vorbească cu copiii lor, după ce au văzut serialul. Asta e, poate, cea mai valoroasă reacție pe care o poate provoca o poveste”, a mărturisit scenaristul Jack Thorne, într-un interviu acordat BBC.
Ideologia Incel
Creat de Jack Thorne, serialul aduce în prim-plan povestea tulburătoare a unui băiat de 13 ani, care și-a ucis o colegă. Cine este Jamie, copilul acuzat de o crimă? Ce l-a făcut să ajungă aici? Răspunsul nu este simplu. Familia, școala, colegii, dar mai ales Internetul, toate au convers în deformarea unei identități fragile, aflate la limita exploziei. Expus bullying-ului online și mesajelor „Incel”, Jamie devine vulnerabil în fața logicii distorsionate a urii. „În absența unor filtre, el ajunge să creadă că violența este o soluție. O formă de restabilire a echilibrului său”, a declarat Thorne.
Pentru a înțelege mintea lui Jamie, Thorne a coborît în adîncurile forumurilor precum 4chan și Reddit. Șocul nu a venit din partea „marilor nume” ale misoginiei digitale, ci din zonele gri: vlog-uri despre jocuri video, discuții banale care strecoară ură și confuzie. „Nu este doar despre Andrew Tate”, a afirmat scenaristul, adăugînd că pericolul apare mai degrabă în acele colțuri „aparent nevinovate ale Internetului, unde se insinuează idei toxice. Tocmai acolo e problema”, mărturisește scenaristul, care a sondat această ideologie viralizată: Incel.
Termenul Incel vine de la „Involuntary Celibate” (celibatar involuntar) și desemnează persoane, în special bărbați, care afirmă că nu reușesc să aibă relații romantice sau sexuale, cu toate că și-ar dori. La prima vedere, pare doar o formă de frustrare afectivă. Dar în mediile online, acest sentiment capătă o dimensiune mult mai întunecată: frustrarea se transformă în ură, iar vina este proiectată asupra femeilor, a bărbaților „atractivi” și, în general, asupra unei societăți care i-ar exclude pe cei considerați „nedoriți”.
Originile mișcării Incel pot fi urmărite pînă la finalul anilor ’90, cînd termenul era folosit într-un mod empatic, pe un forum creat de o tînără din Canada. Tînăra și-a dorit crearea unui spațiu de sprijin pentru cei care se simțeau singuri. Dar, în timp, comunitatea s-a radicalizat, mai ales prin platforme precum 4chan, Reddit și, ulterior, Discord sau Telegram, și a început să devină un mediu în care s-a normalizat ura față de femei sau chiar față de bărbații „alfa”.
Comunitățile Incel promovează o „ierarhie sexuală” fictivă, în care femeile aleg doar bărbați din vîrful piramidei (cei atrăgători, bogați, încrezători), iar cei de la baza piramidei nu au nici o șansă. Această teorie falsă justifică resentimentele și alimentează un sentiment de nedreptate profundă. În loc să fie încurajați să se dezvolte, să caute conexiuni sănătoase sau să-și înțeleagă emoțiile, mulți tineri sînt absorbiți de această tramă a urii și a victimizării. Ideologia Incel este, pînă la urmă, o subcultură victimiza(n)tă: tinerii se identifică cu imaginea celui respins, neînțeles, marginalizat, ceea ce poate crea o buclă a mizantropiei. Cînd această identitate e asumată, devine greu de depășit fără o intervenție externă.
De cele mai multe ori, după cum mărturisește și scenaristul, această ideologie nu intră brusc în viața adolescenților, ci se insinuează. Nu e un „manifest” radical, ci o dozare lentă de mesaje, glume misogine, clipuri video cu „strategii de seducție” care implică dominare, sau discursuri despre cum femeile „profită” de atuurile lor în societate. Mesajele vin camuflate în conținut de divertisment: clipuri despre gaming care strecoară idei toxice, podcast-uri care glorifică „masculinitatea adevărată”, adică agresivă și nepăsătoare, meme-uri care prezintă femeile ca superficiale sau manipulative, vloggeri care promit „revenirea controlului masculin”.
De ce prinde la adolescenți? Pentru că vine într-un moment de identitate fragilă, de căutare de apartenență și validare. Ideologia Incel promite un sens al apartenenței („noi, cei respinși, ne susținem”), o scurtătură emoțională („nu e vina ta, ci a lor”) și o revanșă imaginară asupra durerii reale. Glorificarea violenței devine astfel următoarea treaptă. În unele comunități, atentatele sau infracțiunile comise de adepții Incel sînt privite cu admirație.
Cînd ficțiunea vine din realitate
Cazul „Elliot Rodger”, petrecut în 2014, este considerat unul dintre cele mai notorii exemple de violență misogină cu motivație ideologică și este adesea analizat în legătură cu radicalizarea online și cultura Incel. Rodger era fiul unui regizor de la Hollywood și a fost crescut într-un mediu privilegiat. Fusese diagnosticat cu sindrom Asperger și avea un istoric de consiliere psihologică, însă părinții săi au declarat că nu și-au imaginat niciodată că ar putea deveni violent.
Pe 23 mai 2014, în Isla Vista, o localitate din apropierea campusului Universității California, Santa Barbara (UCSB), Elliot Rodger, în vîrstă de 22 de ani, a comis un atac care s-a soldat cu 6 morți și 14 persoane rănite. Atacul a început cu înjunghierea mortală a trei colegi de cameră, urmată de un atac armat și cu mașina, în care Rodger a tras la întîmplare asupra pietonilor și bicicliștilor, apoi a intrat cu mașina în oameni. La final, Rodger s-a sinucis. Cu puțin timp înainte de atac, acesta a postat pe YouTube un videoclip intitulat „Elliot Rodger’s Retribution”, în care își expunea frustrările, furia și ura față de femei și față de bărbații pe care îi percepea ca fiind „mai de succes” decît el din punct de vedere sexual și social. A lăsat și un manifest scris de 137 de pagini, intitulat „My Twisted World”, în care își povestește viața, resentimentele și planurile pentru ceea ce el numea „Ziua Răzbunării”. În acest text, Rodger se autovictimizează, declarînd că a fost „respins” de femei și ignorat de societate, deși se considera superior intelectual și estetic.
Rodger este văzut de unii membri ai comunităților Incel ca un fel de „erou tragic”, ceea ce a condus la îngrijorări profunde privind radicalizarea pe Internet și misoginia extremă. Termenul „going ER” („a o lua pe urmele lui Elliot Rodger”) a apărut ulterior pe forumuri toxice ca 4chan sau incels.me, desemnînd trecerea de la frustrare la actul violent.
Cazul Elliot Rodger, care a provocat la vremea respectivă discuții naționale în SUA despre violența armată, sănătatea mintală și ura față de femei, nu este singular. Pe 23 aprilie 2018, în Toronto, Alek Minassian, în vîrstă de 25 de ani, a închiriat o dubă albă și a intrat deliberat cu vehiculul în pietoni, pe o porțiune aglomerată din Yonge Street, ucigînd 10 persoane și rănind grav alte 16. Victimele au fost, în majoritate, femei, dar au existat și cîțiva bărbați printre cei loviți. Minassian a fost arestat la scurt timp, fără ca poliția să tragă vreun foc de armă. (Într-un moment devenit viral, ofițerul care l-a reținut a refuzat să deschidă focul, deși Minassian simula că are o armă, ceea ce i-a adus polițistului laude internaționale pentru calmul și profesionalismul său.)
În timpul interogatoriului și în postările anterioare de pe rețelele sociale, Minassian s-a declarat inspirat de Elliot Rodger și a spus că acțiunile sale fac parte dintr-o „revoltă Incel” împotriva unei societăți care favorizează femeile frumoase și bărbații „alfa”. Într-o postare pe Facebook făcută cu puțin timp înainte de atac, Minassian a scris: „The Incel Rebellion has already begun! We will overthrow all the Chads and Stacys! All hail the Supreme Gentleman Elliot Rodger!” („Revolta Incel a început deja! Îi vom înlătura pe toți acei Chad și acele Stacy! Slavă Supremului Domn Elliot Rodger!”).
Minassian a fost judecat în 2020 (procesul a fost întîrziat de pandemie) și condamnat în 2021 pentru 10 capete de acuzare de crimă și 16 de tentativă de omor. Avocații săi au pledat nebunia (Minassian fusese diagnosticat cu tulburare de spectru autist), dar instanța a respins această apărare, stabilind că tînărul a înțeles ce face și că a acționat cu intenție clară. Cazul Alek Minassian este considerat unul dintre cele mai grave atacuri cu vehicul comise în Canada în epoca modernă.
Masculinitatea toxică și mințile vulnerabile
Succesul serialului Adolescence nu se datorează doar calităților artistice, ci mai ales adevărului crud pe care îl pune în fața părinților: sînteți orbi în fața pericolelor care îi amenință pe copiii voștri expuși Internetului. Adolescence explorează groaza pubertății în lumea de azi, unde bîrfele și etichetările nu se mai opresc la poarta școlii, ci invadează camera copilului prin intermediul telefonului. Un cont de Instagram devine o arenă a popularității, un loc unde se decide: inimă sau ură. Adulții? Complet depășiți. Lumea digitală în care trăiesc copiii lor le este străină. Vor să-i protejeze, dar nu înțeleg de ce anume și nici cum s-o facă.
Într-o societate care condamnă „masculinitatea toxică”, dar nu oferă alternative viabile, băieții se simt pierduți între două extreme: „bărbatul dur” și „nătăflețul”. Adolescence ne pune, astfel, în fața coșmarului realității. Pentru copii poate fi un semnal de alarmă. Pentru părinți, o terapie de confruntare.
Însă paradoxul uman se regăsește în final: chiar dacă vedem totul, cu ochii larg deschiși, refuzăm să acceptăm realitatea, cînd aceasta este prea urîtă.
