Motivele pentru ascensiunea așa-numitelor bullshit jobs sînt complexe, dar par direct legate de financiarizare: chiar eu am născocit sintagma „feudalism managerial” pentru multiplicarea nesfîrșită a nivelurilor intermediare ale administrației, indiferent că e vorba de creșterea spectaculoasă a personalului administrativ din universități, de vreme ce reorganizarea învățămîntului pe temeiuri corporatiste a însemnat în mare parte deplasarea puterii către o nouă clasă fals‑executivă de administratori care insistă imediat ca fiecare dintre ei să comande o mică armată de subordonați ca o marcă esențială a status-ului, sau de crearea unor noi straturi de funcționari în managementul corporatist intermediar și industriile creative (producători, curatori etc.), a căror principală sarcină pare adesea să fie aceea de a-i forța pe producătorii reali să dedice un procent tot mai mare din timpul lor ritualurilor de marketing intern.
Aspectul surprinzător dezvăluit de cercetarea mea este intensitatea nefericirii și a suferinței sociale create de aceste slujbe – o suferință cu atît mai acută cu cît nu există aproape nici un mod acceptabil de a vorbi despre ea.
Acest aspect ridică totodată întrebări foarte interesante despre teoriile populare ale valorii sociale, deoarece, bineînțeles, dacă o lucrătoare crede că poziția sa administrativă bine recompensată este „inutilă” din punct de vedere social înseamnă că ea crede că există un alt standard pentru măsurarea valorii decît dictatul pieței. De fapt, nu numai că estimarea de piață a valorii diferitelor forme de muncă nu corespunde concepțiilor populare despre contribuția pe care acestea o aduc societății, dar pare chiar să existe o relație inversă: cu puține excepții, principiul pare să fie că, cu cît munca unei persoane este văzută ca fiind mai utilă social, cu cît este recunoscută ca ajutîndu‑i pe alții, cu atît este mai puțin probabil ca persoana în cauză să fie plătită pentru ea.
Ar trebui să subliniez că acesta nu este doar un efect al cererii și ofertei – deși instinctul inițial al economiștilor sau al celor care cred că societatea noastră chiar este guvernată de o logică a pieței ar fi să spună că trebuie să fie astfel. De pildă, în prezent Statele Unite trec printr‑o penurie acută de asistenți medicali instruiți și o supraabundență de absolvenți de Drept, ce durează de cîțiva ani. Totuși, salariile relative ale asistenților medicali și ale avocaților corporatiști rămîn neschimbate. În mod clar, adevăratele motive ale prețului muncii, cum se întîmplă de fapt cu prețul majorității lucrurilor, au foarte puțină legătură cu forțele pieței și o foarte mare legătură cu diversele forme ale puterii instituționale.
Dar lucrul asupra căruia vreau cu adevărat să atrag atenția aici – lucrul cu adevărat remarcabil – este măsura în care oamenii par să creadă că exact așa ar trebui să stea lucrurile. Poate că cel mai bine articulat exemplu în acest sens este cel referitor la atitudinile față de cadrele didactice din ciclul primar și secundar, care, se spune adesea, nu ar trebui să fie plătite prea generos, deoarece, la urma urmei, „nu am vrea ca niște oameni motivați în primul rînd de bani să ne învețe copiii”.
Dar acest lucru este văzut ca extinzîndu‑se la un nivel mai general: nu e vorba doar de faptul că angajatorii simt că, dacă există o sarcină care ar putea în teorie să fie îndeplinită din orice alt motiv decît cel financiar (de pildă, munca de traducere sau designul grafic), ar trebui neapărat să găsească o cale de a convinge pe cineva să o facă gratis; ci și de acela că oamenii care găsesc plăcere în munca lor sau care chiar sînt în stare să simtă satisfacție știind că munca lor îi ajută cu adevărat pe alții nu ar trebui plătiți sau, cel puțin, în nici un caz atît de mult – numai oamenii care muncesc strict pentru bani merită să primească o sumă semnificativă.
E aproape ca și cum vechiul dicton stoic virtus ipsa premium sui, adică virtutea își este (sau ar trebui să fie) propria răsplată, a devenit un principiu călăuzitor pentru viața noastră economică.
Aceste sentimente au repercusiuni politice dramatice. Cred sincer că este imposibil să înțelegem politica de austeritate în absența lor. De pildă, în Regatul Unit, opt ani de „austeritate” au fost martorii unor tăieri efective de salarii pentru aproape toți cei care oferă beneficii imediate și evidente publicului – asistenți medicali, șoferi de autobuz, pompieri, lucrători de la ghișee din transportul feroviar, personal medical de urgență... S‑a ajuns pînă acolo încît sînt asistenți medicali cu normă întreagă care depind de băncile caritabile de alimente.
Totuși, faptul că a creat această situație a devenit un asemenea motiv de mîndrie pentru partidul aflat la putere, încît e știut că parlamentarii aclamau în cor respingerea legilor care propuneau mărirea salariilor pentru asistenți medicali sau poliție. Același partid a adoptat o poziție faimos de indulgentă cu privire la creșterea abruptă a salariilor pentru bancherii din City care aproape puseseră la pămînt economia mondială cu cîțiva ani înainte. Totuși, guvernul respectiv a rămas foarte popular. Există, s‑ar părea, sentimentul că un etos al sacrificiului colectiv pentru binele comun ar trebui să cadă în mod disproporționat pe umerii celor care sînt deja, prin alegerea pe care au făcut‑o în privința domeniului de muncă, angajați în sacrificiul pentru binele comun.
O consecință este faptul că, în majoritatea țărilor, politica națională a ajuns să fie organizată în jurul – ba chiar viața națională, într‑un anumit sens, a ajuns să rămînă unită datorită – unui joc complex de resentimente (adesea nerostite). Cei blocați în aceste bullshit jobs le poartă pică acelor segmente din clasa muncitoare care au o muncă productivă prin tradiție sau a căror muncă îi ajută în mod evident pe alții: de aici, de pildă, ciudata furie îndreptată, în Statele Unite, împotriva muncitorilor din industria auto sau a profesorilor sindicalizați cînd aceștia au îndrăzneala să ceară salarii decente și pachete de beneficii, ranchiună ce pare să nu‑i vizeze niciodată pe directorii executivi din industria auto sau pe directorii școlilor. Dar, în același timp, membrii clasei muncitoare au ajuns să le poarte pică membrilor elitelor intelectuale și culturale mult mai mult decît membrilor elitei economice.
Multă vreme m‑a nedumerit acest lucru – exploatat în mod atît de regulat și abil de populiștii de dreapta. Cred că am descifrat enigma, cel puțin spre propria‑mi satisfacție, doar prin juxtapunerea urii față de elita de stînga cu celălalt refren populist de dreapta foarte eficient, „susțineți soldații”, adularea necondiționată a membrilor armatei – mai ales a celor cu grade inferioare. Părea logic ca acestea să fie conectate, dar, cel puțin la suprafață, nu se întrevedea nici un motiv evident.
Apoi mi‑am dat seama: de fapt, acesta era fără doar și poate un conflict cu privire la diferitele concepții despre noblețe. Ceea ce vedem este resentimentul față de o clasă de oameni despre care se consideră că au monopolizat toate slujbele în care ai putea fi plătit generos pentru a urmări o formă de valoare diferită de cea pur materială.
La urma urmei, un depanator din Nebraska sau un paznic de parcare din Detroit puteau să-și imagineze un scenariu în care copilul lor să devină bogat – oricît de improbabil era. Dar le era imposibil să‑și imagineze un scenariu în care copilul lor ar deveni critic de teatru la The New York Times sau avocat internațional în domeniul drepturilor omului. Și aici aveau perfectă dreptate: barierele sînt într‑adevăr mai greu de trecut. Domeniile văzute ca fiind inaccesibile cetățeanului obișnuit sînt, la rîndul lor, tocmai acelea în care este posibil să urmărești „valori” în loc de simpla „valoare” economică: adevărul (jurnalism, învățămînt superior), frumusețea (literatură, arte), dreptatea (activism, drepturile omului), caritatea și așa mai departe.
În mod curios, așa‑numiții „votanți ai valorii” detestă acea clasă care pretinde că a monopolizat urmărirea valorii, celebrînd totodată forțele armate. Dar și acest lucru are sens: de vreme ce, la urma urmei, dacă fiul depanatorului sau al paznicului de parcare ar fi hotărît să urmeze o carieră în care ar primi, într‑adevăr, un salariu decent și beneficii pentru a urmări ceva nobil, altceva decît banii, ce opțiuni îi sînt cu adevărat accesibile? Poate să lucreze în cadrul Bisericii. Sau, mai probabil, să se înroleze în armată.
Acesta este, de pildă, motivul pentru care animozitatea deosebită îndreptată împotriva Hollywood-ului ca întruchipare supremă a „elitei de stînga” este și ea perfect logică: pe cînd odinioară Hollywood-ul era închipuit ca un loc magic al unei potențiale ascensiuni sociale, unde fetele sărace de fermieri mergeau ca să fie descoperite (nu contează cît de des se întîmpla asta în realitate, deși uneori chiar se întîmpla, astfel încît oamenii își închipuiau că s‑ar putea întîmpla), în zilele noastre pare să fie dominat de o castă endogamă ai cărei membri provin în majoritatea lor din generații de actori, scenariști, regizori și producători anteriori – de aceea pretențiile lor că susțin o politică în favoarea omului de jos par cu atît mai ipocrite pentru cei care știu că le este permanent interzis accesul la lumile locuite de asemenea personaje.
Ar trebui să adaug aici că asta ne ajută totodată să ne explicăm cum și de ce politica rasială ia forma particulară pe care o ia în Statele Unite – și aici SUA sînt, ca și în prima parte a secolului XX, terenul experimental, ca să spunem așa, pentru anumite forme de fascism adoptate ulterior în Europa și în alte părți ale lumii. În general, imigranții din clasa muncitoare și afro‑americanii reprezintă excepția și nu sînt antiintelectuali în același sens; majoritatea încă văd educația ca pe un mijloc onorabil și legitim de a avansa mai degrabă decît ca pe un mecanism al excluderii violente.
Această diferență profundă de orientare este unul dintre motivele pentru care „clasa muncitoare” și „clasa muncitoare albă” pot deveni aproape sinonime nu doar în Statele Unite, ci și în atîtea alte țări bogate.
(fragment din volumul de eseuri Marele adevăr ascuns al lumii..., aflat în curs de apariție, în traducerea Ioanei Avădani, la Editura Polirom)
David Graeber (1961-2020) a fost doctor în antropologie, economist și profesor la London School of Economics. Militant anarhist și teoretician al gîndirii anarhiste din America de Nord, a fost unul dintre liderii mișcării Occupy Wall Street. Lucrările sale din domeniul antropologiei sociale și economice – în special Debt: The First 5,000 Years (2011), The Utopia of Rules (2015), Bullshit Jobs: A Theory (2018) și The Dawn of Everything (2021) – i-au adus recunoașterea ca unul dintre cei mai marcanți antropologi și gînditori de stînga ai epocii noastre. Dintre cărțile sale, la Editura Polirom a mai apărut Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii (scrisă împreună cu David Wengrow, 2022).
Credit foto David Graeber: Wikimedia Commons
.jpg)
