Marjolein Visser (n. 1989) este scriitoare de proză (Young Adult) și nonficțiune. În trecut a lucrat ca asistent social și cercetător la o clinică de tratare a traumelor pentru refugiați și a desfășurat activități de cercetare atît în Țările de Jos, cît și în străinătate, inclusiv în Mali, Mexic și Sudan. A publicat, printre altele, romanele bine primite de către critici Dunele interzise (2023) și Păstrează tăcerea (2025). De asemenea, a mai scris pentru diverse ziare neerlandeze și pentru programe TV și podcasturi. Este fondatoarea Wintertuin Schrijfwerkplaats, unde oferă mentorat scriitorilor refugiați. A primit mai multe premii importante, atît pentru munca sa literară, cît și pentru munca din afara sferei literare.
Păstrează tăcerea se bazează pe ani de cercetare și povești ale unor oameni care au fugit sau au fost deportați, oameni care lucrează în domeniul dreptului la azil, profesori din diverse universități (din Mexic), psihologi specializați în traumă, activiști pentru drepturile omului, jurnaliști, persoane care trăiesc în clandestinitate și făptași și victime ale violenței din carteluri și bande. Povestea pune în lumină impactul autorităților (internaționale) asupra indivizilor, precum și asupra violenței asociate drogurilor și asupra violenței sexuale.
Aurora, Alexito și Nena își petreceau dimineața la masă, făcînd retușuri la haine și exersîndu-și în același timp franceza. Nena era tăcută. În ultimul timp, părea să-și fi pierdut motivația. Stătea mai mult în camera ei și, cu excepția lui Alexito și a părinților ei, nu voia să mai vadă pe nimeni. Atunci cînd profesorii îl întrebau îngrijorați dacă știe ceva de absența bruscă a surioarei sale, Alexito nu spunea nimic.
Dintr-odată, s-a auzit o bătaie în ușă. Nena a făcut ochii mari. În ultima vreme se speria din orice. Mama i-a făcut un semn liniștitor din cap și apoi a deschis ușa. Bărbații au intrat în casă ținîndu-și mîinile așezate pe umflătura dintr-o parte a pantalonilor.
— Am venit pentru Alejandro, a zis un bărbat cu părul pieptănat pe spate.
Aurora s-a uitat spre Nena și Alexito și le-a zîmbit.
— Totul bine, le-a zis ea, dînd apoi aprobator din cap în direcția agenților.
— Mișcă-te naibii odată! a țipat un alt agent.
Aurora a tresărit, a urcat grăbită scările și l-a trezit pe Alejandro.
— Au venit, a șoptit.
El a dat din cap și i-a șters o lacrimă ce îi curgea pe obraz.
— Nu plînge, am o vîrstă, a spus încet.
Aurora i-a întins cămașa și o pereche de încălțări curate, iar Alejandro și-a înfipt pistolul în blugi.
—Nu mă iau ei așa, cu una, cu două, a mormăit el.
Înainte să coboare, s-a mai întors o dată către ea, spunîndu-i cu voce scăzută:
— Îmi pare rău pentru tot.
Soția lui a scuturat din cap, s-a dus la el și l-a sărutat pe frunte.
— Ai făcut tot ce ai putut, a zis ea.
El a sărutat-o pe buze, apoi s-a întors cu spatele. I-a luat-o înainte, coborînd scările lent. La parter n-a văzut decît spatele micuței Nena care stătea la masă.
— Sînt afară? a întrebat el.
Nena s-a întors spre el.
— Au plecat, a spus încet. S-a dus Alexito cu ei.
*
— Cum de ai ales să faci asta?
Alexito a adresat întrebarea unui alt recrut ce stătea lîngă el, pe podeaua rece. Era un băiat firav, cu gropiță în bărbie și ochelari pătrați, în spatele cărora se ascundeau ochi mari. Alexito și acel băiat stăteau deja de o oră unul lîngă altul, tăcuți.
— Una vez que tocaste al diablo, el vendra por ti, a răspuns băiatul.
Era o zicală cunoscută: odată ce te-ai atins de diavol, vine după tine.
— N-avem bani să plătim operația de apendicită a lui soră-mea. D-aia am ajuns să stau o dată de pază pentru cartel. Am făcut atunci mai mulți bani decît tatăl meu într-o lună, continuă băiatul. Și, după ce am început, nu am mai putut – nu mi s-a mai dat voie să plec.
Rînjea, însă ochii lui nu căpătaseră nicio sclipire.
— Pentru băieții ca noi, familia și onoarea valorează mai mult decît viața.
Alexito l-a bătut pe băiat pe umăr, încercînd să-i zîmbească și el.
— Ce rost ar mai avea să îmbătrînim? a mormăit el.
Băiatul a dat din cap a aprobare, scuipînd apoi scobitoarea pe care tocmai o rumegase.
— Exact.
— Vizitele la dentist sînt din ce în ce mai dureroase, a zis Alexito rînjind. Te miști mai greu.
Băiatul a aprobat iar din cap și a adăugat:
— Și sexul e mai prost.
Alexito s-a uitat la băiatul de lîngă el, care probabil nu făcuse niciodată sex, la fel ca el.
Atunci s-a deschis brusc ușa glisantă. O apariție scundă s-a apropiat de ei lent. Purta o bluză neagră, pantaloni negri, și cizme. Dintr-o singură mișcare, cei doi băieți și ceilalți din jurul lor s-au ridicat în picioare.
— Puștilor, bine ați venit! Eu sînt García, noul vostru lider, a spus bărbatul pe care aceștia îl știau din ziare.
Acesta a dat din cap spre Alexito.
— O să rezolv totul pentru tine.
Alexito se întreba ce însemna acel tot, dar nu a spus nimic. Vorbitul era rezervat pentru acasă.
García s-a uitat la el și a spus, parcă citindu-i gîndurile:
— Aici faptele vorbesc pentru tine.
A făcut un semn din cap către băieți, continuînd:
— Și faptele bune. Eu ajut oamenii săraci, zise García, uitîndu-se pentru un moment afară. Trebuie doar să nu ne trădezi.
Și-a dus mîna către capul lui Alexito.
— Ai bucle frumoase, i-a spus încet.
S-a aplecat, pînă ce gura i-a ajuns fix deasupra gurii lui Alexito. Mirosea a țigări, transpirație și usturoi.
— O să rămîi cu noi? O să ai grijă să-i lăsăm pe cei dragi ție în pace? O să faci destui bani pentru ei?
Alexito a aprobat din cap, privindu-l pe García.
— Da.
García a făcut un pas înapoi, privindu-l cu o surprindere prefăcută.
— Da? Cum așa?
Alexito și-a îndreptat spatele și, încercînd să nu clipească, răspunse:
— Vorbesc patru limbi.
García a început să rînjească, apoi s-a îndepărtat.
— TU! Hai, vino după mine, a spus atunci cînd aproape că deja ieșise pe ușă.
*
— Chestia asta e doar o manifestare a neoliberalismului, i-a spus García cînd Alexito era în prima „zi de stagiu” – cum o numea García. Nu sîntem cu nimic mai rău decît europenii sau americanii. Totul e de vînzare. Așa funcționează lumea acum.
Împreună, recrutau migranți și copii din familii sărace. În mare parte, copiii veneau de bună voie. Pentru o mică misiune García le oferea la schimb o săptămînă de mîncare copioasă. Uneori veneau părinții – cei mai săraci dintre săraci sau slabi psihic – să își aducă proprii copii. Copiii erau puși să stea de șase și să atenționeze dacă se apropia poliție, FBI sau membri din alte carteluri. Dar dacă vreun copil voia să plece, n-avea voie. „Cine intră în cartel, rămîne în cartel – asta e regula de aur. Viața în cartel nu ține mult, la fel cum și cele mai frumoase flori înfloresc și se duc repede.”, spuse García. Atunci cînd unii copii dădeau alarma la momentul greșit, îi omora cu mîna lui, le trăgea un glonte în gît. Alexito nu-l văzuse niciodată făcînd asta, însă știa că asta se întîmplă, toată lumea știa. A încercat să-i avertizeze pe ceilalți copii. Cînd venea cineva să-și aducă copilul acolo, îi trimitea înapoi acasă. Ba mai mult, de două ori a dus un copil în alt sat, și i-a sunat mama. Avea și o soluție mai de laș: să-l evite pe García.
Pe deasupra, încerca să se asigure că se ocupă de negocieri, acolo unde nu erau implicați civili. Și așa au trecut două săptămîni. În acele două săptămîni, lucrase constant cu agenți militari, guvernatori și polițiști – pentru suma potrivită, poți convinge pe oricine. Aceștia se ocupau să „pună presiune” (ce făceau exact, nu știa, dar putea să intuiască; în orice caz, întotdeauna obțineau produsele potrivite pentru suma potrivită) și adesea lucrau ca oído: urechea ce ascultă în locurile în care sînt oferite informații importante.
Într-o zi, García i-a spus:
— Săptămîna asta, fără negocieri. Cîteva zile ai grijă de musafirul nostru împuțit. Singur.
— Cine?
— O să vezi.
Alexito s-a găsit stînd de unul singur în fața unei celule improvizate într-unul dintre depozite. Prizoniera, o fată de șaptesprezece sau optsprezece ani – aceeași vîrstă ca el –, îmbrăcată cu niște pantaloni rupți și un tricou vechi, nu făcea nicio încercare de a evada. Stătea într-o cameră cu o oliță, o pătură și nimic mai mult. Alexito stătea în pragul ușii.
La fiecare jumătate de oră își arunca privirea către ea să vadă ce face. În restul timpului, încerca să se concentreze să învețe franceză; García îi dăduse voie. Ba chiar trebuia, pentru că în săptămîna ce urma era nevoit să sune în Coasta de Fildeș și Mali, iar pentru asta trebuia să vorbească franceză fluent. Așadar, Alexito citea și tot citea. Ieșea doar ca să ia mîncare pentru el și pentru fată, încuind atunci ușa. În rest, nu vorbeau unul cu celălalt, fiecare stătea în colțul său. Dacă el se uita la ea, fata își muta privirea în altă direcție. Habar n-avea ce ochi avea. Înnebuniți, probabil. Avea spatele încovoiat și întreaga încăpere mirosea a urină, chiar dacă olița era într-un colț al camerei și avea o chiuvetă enormă în care s-o golească.
În timpul primei zile, el și-a dres glasul de cîteva ori, însă ea nu a reacționat în niciun fel.
Cînd s-a trezit în mijlocul nopții, a privit camera în care se afla. Asta se alesese din viața lui: să se trezească și să țină o fată prizonieră.
Fata stătea cu spatele la el, pe vine. Își făcuse mîinile căuș și le ținea sub bazin, umplîndu-le cu urină. El o privea fix. Oare vedea bine? Da, nu se înșelase. Și-a dus mîinile deasupra capului și și-a turnat urina pe brațe. După aceea, a mai urinat încă puțin în palme și și-a uns picioarele. Deodată și-a ridicat ochii către el. În secunda următoare și-a mutat privirea, timorată ca o pisică, s-a ridicat în picioare, îndreptîndu-se în celălalt colț al camerei și s-a așezat, cu capul pe brațe. Alexito și-a scuturat capul, s-a dus să se așeze la loc pe scaunul de paznic și a închis pentru un moment ochii. Îl durea spatele.
În vis – visul care nu-i dădea pace în ultima vreme – vedea un copil cu pistolul lui García la tîmplă. Copilul urla. S-a trezit tresărind și și-a șters lacrimile. Dintr-odată o privea pe prizonieră în ochi. Venise chiar lîngă el. Îl privea calmă în timp ce îi întindea paharul ei cu apă.
— Ai visat urît, a zis ea.
Avea o voce joasă și prietenoasă.
— Bea.
El a ezitat, și-a șters încă o lacrimă, apoi a luat paharul din mîna ei și a început să bea.
A rămas puțin timp uitîndu-se în gol, cu paharul în dreptul feței. Apoi s-a uitat înspre ea.
—Vrei să-ți aduc apă și săpun? a șoptit el după un moment. Am niște bani în plus. Și încă nu ne verifică.
Ea se uită la el cu o privire surprinsă. El se uită la ea și apoi la mîinile lui.
— Mirosul, am văzut că ai..., a mormăit el. De ce faci asta?
Fata a scuturat din cap, răspunzînd ușor:
— Sînt șanse mai mici să fiu atinsă.
Alexito și-a îngropat capul în palme. O bună bucată de timp n-a făcut altceva decît să privească podeaua, după care s-a ridicat la loc:
— Eu nu sînt așa, a îndrugat el.
Ea a dat din cap. El a privit în jur, către camera goală în care se aflau, depozitul rece din spatele lor și către nimicul întunecat. Atunci a început să-i vorbească despre mama, tatăl și sora mai mică. Pe care îi proteja prin ceea ce făcea. La care se va întoarce, odată ce – de îndată ce se va fi răscumpărat de aici. Unui membru al cartelului i-a reușit odată. Atunci a început și ea să vorbească. La început foarte rar, apoi din ce în ce mai mult. I-a vorbit despre satul în care s-a născut din sud-vestul Mexicului, acolo unde mîncarea era ruptă din rai, pomii erau pictați în toate culorile, iar oamenii erau atît de primitori: puteai să te plimbi acolo din casă în casă, cu buzunarele goale și să supraviețuiești ani întregi – oamenii împărțeau tot ce aveau. Și apoi mai erau și petrecerile. Și muzica.
După o oră de vorbit au adormit amîndoi. El pe scaun, iar ea pe pătură, în dreptul lui, ca un cîine. Cînd Alexito s-a trezit, soarele lumina încăperea prin ferestrele mici. Ea încă dormea. A ieșit, încuind ușa în urma lui. Din banii pe care îi avea în buzunar i-a cumpărat o salată, vitamine, ceai, un torta, un prosop, săpun și o rochie bleu. Mîndru, s-a întors cu ele în celulă.
— Pentru atunci cînd o să pleci de aici, șopti el, iar ea zîmbi.
— Mulțumesc.
Atunci a sunat telefonul.
— Vine Ramírez să te înlocuiască, s-a auzit vocea lui García de la celălalt capăt. Tu vii la prima discuție cu Mali, să traduci din franceză. S-au mișcat mai repede. Acum. Grăbește-te.
S-a ridicat în picioare, făcînd un semn din cap către fată.
— Vine Ramírez, eu trebuie să plec.
Fata a răspuns dînd din cap și, zîmbind, a spus:
— Mulțumesc. Pentru tot.
Afară, soarele îi încălzea fața, iar în mașină fredona un cîntec. Poate că viața în cartel nu era atît de rea, pînă la urmă. Îți puteai arăta puterea. Aveai spațiu. Puteai să însemni ceva.
În acea seară, a aflat că fata se spînzurase în celulă, cu cordonul unei rochii bleu.
*
Alexito a ajuns acasă în zorii zilei, odată cu primele raze de soare. Mama stătea îmbrăcată la masă, așteptîndu-l, iar el a înțeles că în acea noapte, și în toate nopțile de dinainte, ea stătuse neîntrerupt să-l aștepte.
— Nu-i nimic, a spus el și s-a așezat, luîndu-i mîna s-o sărute. Nu mi se întîmplă absolut nimic. Vorbesc limbi străine. Însemn ceva pentru ei.
Se ridică în picioare.
— Îmi iau doar cîteva haine și apoi mă duc, mă așteaptă afară.
Încerca să se uite ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat în ochii mamei sale, care se umpleau de lacrimi.
— Te-au făcut unul de-al lor, a mormăit ea, așezîndu-și mîna moale pe obrazul lui. Sclavul lor.
El i-a luat mîna între ale lui.
— E singura cale. Altfel vor distruge totul. Vă vor distruge.
Voia s-o spună cît mai delicat, dar vocea îi era răgușită.
Aurora a dat din cap.
— O să păstrez în fiecare zi un torta pentru tine, a spus printre dinți. În caz că mai treci noaptea pe aici.
L-a privit vreo două secunde, apoi a adăugat:
— Să nu mori. Învață limba care te ține în viață.
După ce a ieșit din casă, s-a mai uitat încă o dată în urma lui. Tatăl stătea pe scări în pijamale și se uita în podea. Mama și surioara îl priveau. Aurora se sprijinea de Nena. De cînd o văzuse pe Nena ultima oară, mai crescuse sigur vreo doi centimetri și stătea un pic mai cocoșată. Lacrimile ce le curgeau pe obraji și privirile lor pline de dragoste erau insuportabile.
— Alexito, nu te duce, a șoptit mama lui. Te ascundem noi.
Cu toate astea, nu mai era de mult timp vorba despre a se duce sau nu. Avea o singură alegere, iar o singură alegere nu era de fapt nicio alegere.
traducere din limba neerlandeză de Mădălina Balea
Mădălina Balea (n. 2001) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, unde s-a specializat în neerlandeză și franceză. În 2022, a participat la școala de vară „Vertalen en / in het literaire veld” în Viena, un program dedicat traducerii literare pentru studenții de limbă neerlandeză.
Această traducere a fost posibilă datorită programului CELA (Connecting Emerging Literary Artists), program înființat în 2017 care aduce împreună 66 de scriitori emergenți și 99 de traducători la început de drum din 11 limbi europene (bulgară, cehă, italiană, neerlandeză, poloneză, română, sîrbă, slovenă, spaniolă și ucraineană), oferind, vreme de patru ani, programe de mentorat, ateliere masterclass, întîlniri cu editori străini, precum și prezențe la tîrguri de carte și festivaluri literare. Programul CELA își propune, astfel, să pună în valoare diversitatea literaturii europene, oferind literaturilor scrise în limbi mai mici șanse mai bune de promovare pe marile piețe de carte din Europa. Pentru mai multe detalii despre acest program, precum și pentru accesul la 850 de fragmente literare scrise/traduse în/din cele 11 limbi europene, accesați www.cela-europe.com.
