Astăzi, 31 august, am vorbit cu un director care mi-a mărturisit că nu a avut nici o zi de concediu. Pentru că toată vara a trebuit să se ocupe de documentații privind programul PNRAS (Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar) și veneau mesaje de tipul „mîine, între orele 10-12, veți încărca documentele x și y”. Era epuizat și deznădăjduit cumva, inclusiv de dificultățile întîmpinate în munca cu colegii profesori, mulți dintre ei dezinteresați, și intenționează să nu mai meargă la concursul pentru directori. Mi-a spus, la final, ceva de tipul: Dacă te-ai îndoit vreodată de existența lui Dumnezeu, să știi că dovada o constituie faptul că încă funcționăm, că încă existăm, că încă nu am dispărut, pentru că nimic nu ne justifică, altfel, existența. Prea multă prostie, prea multă aroganță nejustificată. Probabil Dumnezeu ne ține, totuși, ca să se distreze. Am convenit că nu doar în învățămînt stau lucrurile așa.
Sigur, această perspectivă extrem de pesimistă și de cenușie nu ar părea potrivită pentru a anunța începerea unui nou an școlar. Totuși, am ales să pornesc de la ea, pentru a le dori tuturor colegilor, dar și elevilor, un an nou suportabil spre bun. Mai putem crede în așa ceva?
Într-un fel, anul care începe pe 7 septembrie are suficiente motive să ne pună la încercare optimismul. Elevii de clasa a IX-a sînt prima generație care intră în liceu după noile programe. Manualele noi nu vor fi, cel puțin în format tipărit, pe bănci în prima zi (eu cred că nici în format digital). În primar și gimnaziu intră în uz standardele naționale de evaluare, cu niveluri de performanță, care ar trebui să facă mai limpede ce înseamnă, de fapt, că un elev știe sau nu știe (să facă) ceva. Schimbări importante, toate, și toate așezate peste o școală care încă se luptă cu vechile ei probleme, inerții, frustrări.
De aici vine, poate, tentația cinismului. Am mai văzut reforme, programe noi, proiecte, platforme, metodologii, acronime. Am văzut și entuziasmul lor inaugural, urmat adesea de proceduri, raportări, tabele și documente încărcate urgent într-o fereastră de două ore. Dacă ești directorul despre care vorbeam, optimismul poate suna ca încă o sarcină pusă în fișa postului.
Și totuși, aș despărți două lucruri. Unul este sistemul, cu reflexele lui birocratice, cu incoerențele, întîrzierile și absurdul pe care îl produce uneori. Altul este școala propriu-zisă, cea care începe în clipa în care intră elevii în clasă. Cele două se suprapun, dar nu sînt același lucru. Școala trăiește și în spațiile pe care sistemul nu reușește să le ocupe: într-o oră care iese bine, într-un profesor care găsește o cale mai bună de a explica, într-un director care rezolvă încă o problemă deși simțea că nu mai poate, într-un copil care descoperă că e bun la ceva. Și, poate, de aici începe optimismul, dacă mai avem dreptul la el.
Poate tocmai aici se află explicația mai puțin teologică a supraviețuirii noastre. Nu funcționăm fiindcă totul este bine gîndit. Funcționăm adesea în ciuda faptului că nu este. Iar asta nu trebuie transformat într-o scuză pentru sistem. Dimpotrivă: faptul că oamenii compensează permanent deficiențele lui nu înseamnă că e normal să li se ceară s-o facă la nesfîrșit. Un director fără concediu nu este dovada rezilienței instituționale, ci a unei instituții care își consumă oamenii.
Dar nici nu vreau să începem anul numai cu inventarul lucrurilor care nu merg. Noile programe pot schimba ceva dacă profesorii le vor transforma în practici, nu în hîrtii. Standardele pot ajuta dacă vor face evaluarea mai coerentă, nu doar mai sofisticată terminologic. Așa că rămîn la urarea de la început: un an suportabil spre bun să avem! Nu excelent, nu „de succes”, nu plin de formule festive pe care nu le mai crede nimeni. Suportabil, adică să nu ne consume inutil. Să mai avem puțină energie. Și bun, măcar din cînd în cînd, acolo unde contează: între un profesor și elevii lui. Dacă Dumnezeu ne ține ca să se distreze, cum spunea directorul, poate îi stricăm puțin spectacolul (sau i-l diversificăm) făcînd lucrurile, pe ici, pe colo, să meargă. Nu e mult, dar nici puțin.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
