Lucian Pahonțu nu e primul șef al unei instituții publice din România despre care apar dezvăluiri deranjante. Dacă lucrurile merg bine, nu va fi nici ultimul. Ceea ce îl face însă special pe șeful SPP e îndîrjirea cu care este apărat de aproape întreaga clasă politică. Și trec la apărare și tăcerile stînjenite pe care le putem observa la foarte multe personaje publice altminteri degrabă vărsătoare de adjective cînd vine vorba de semnalat virtuți.
Nu, nu cred că după un articol de presă trebuie obligatoriu să apară un cor de acuzații. Nu așa funcționează o societate sănătoasă. Trebuie să apară răspunsuri, explicații, documente și, dacă este cazul, decizii. Răspunsurile, cîte au fost, au fost neoneste, explicațiile subțiri, iar documente suplimentare au fost furnizate tot de redacția care a publicat inițial dezvăluirile. Deci dacă azi vedem oameni nervoși, asta e pentru că ei văd – a cîta oară? – că adevărul este irelevant. Contează mai mult pe cine cunoști.
A publica o investigație, așa cum a făcut-o Recorder, este o decizie editorială. Ea este bazată pe o evaluare a redacției care poate ține seama de mai mulți factori (interes public, potențialul de a răspunde așteptărilor publicului, capacitatea internă etc.). A răspunde, atunci cînd ești o instituție publică, este o obligație. Izvorul de drept e nu numai legea, ci și orice manual de bune practici pentru administrație și demnitari. Redacția și statul răspund fiecare în fața publicului, cu diferența că redacția își aparține sieși, dar statul este al tuturor.
Răspunsurile statului nu sînt pentru o redacție, ci pentru toți plătitorii de impozite din România. Așa că atunci cînd demnitarii sfidează senin evidențe, așa cum a făcut-o președintele României în acest caz, putem constata liniștiți o încălcare a obligațiilor de serviciu. Tot o încălcare a obligațiilor de serviciu a comis și președintele Camerei Deputaților, Sorin Grindeanu, atunci cînd a răspuns oblic, fără să spună nimic, la întrebările legate de cazul Pahonțu. Și Nicușor Dan, și Sorin Grindeanu au datoria de a se asigura că statul funcționează în beneficiul cetățenilor. Și unul, și altul ne-au spus zilele astea că statul e al demnitarilor care sînt mai presus de întrebări, dincolo de răspunsuri și la ani-lumină de responsabilitate.
Nu numai că se fac că nu aud, dar recurg la clișee aproape ofensatoare prin găunoșenie. Aflăm astfel pe toate căile ce serviciu bun este SPP-ul, „profesionist, apreciat de partenerii noștri din străinătate“, bla-bla. Aproape ni se reproșează că nu felicităm, cu ochii umezi, o instituție a statului că își face datoria. Ar trebui să ne fie rușine că nu simțim un val de duioșie cînd ne gîndim la SPP.
Vîrfurile politicii românești se fac împreună că nu pricep că mirările noastre sînt altele.
Revoluția română e evenimentul fondator al statului în care trăim. E momentul zero al actualei republici. Și, 36 de ani mai tîrziu, încă mai aflăm că spațiul nostru public e influențat în proporții nesănătoase de complicii regimului înlăturat în ’89. Nu e vorba neapărat de tînărul locotenent Pahonțu care în decembrie ’89 studia budismul împreună cu plutonul său pe lîngă baricada de la Inter. Avem foști demnitari comuniști, foști securiști, turnători și colaboratori de toate culorile deveniți repere culturale, oameni de afaceri și elite politice. Iar copiii lor sînt șefii copiilor voștri.
Revoluția română, la fel ca mineriada din 13-15 iunie (alt eveniment folosit de tînărul locotenent pentru conspecte budiste), sînt momente traumatice din istoria noastră recentă care nu au fost niciodată lămurite pe deplin. Ambiguitatea asta a făcut posibilă prosperitatea unei generații întregi de complici ai ultimilor ani ai dictaturii. Și-au creat rețele, au făcut averi, au schimonosit principii, au ignorat legi și acum dau lecții. Ori de cîte ori mai aflăm detalii din biografia cîte unui pahonț, înțelegem mai bine de ce era nevoie de un proces real al revoluției. De ce tiparul ticălos aplicat de Ion Iliescu a fost toxic și continuă să fie toxic. Ion Iliescu a fost cel mai mare luptător pentru ambiguitate pe care l-am avut vreodată. În întuneric, toate pisicile sînt negre.
Ca să parafrazez un fost premier al României, toți am fost un pic securiști.
Am putea crede că trecerea timpului șterge pînă la urmă aceste nefericite întîmplări și consecințele lor. În fapt, le întărește moștenirea și le transformă în modele de comportament. Amintiți-vă doar că statul român refuză încă să explice de ce a anulat alegerile din 2024. O va face probabil vreo anchetă jurnalistică peste cîteva zeci de ani.
Mai e un pic.
