Spuneam săptămîna trecută că, pentru a înțelege actualul suveranism american și, mai ales, pentru a înțelege cum un lucru bun se transformă în ceva rău printr-o utilizare eronată, avem nevoie de un scurt excurs istoric. Un excurs menit să scoată în evidență faptul că așa-numitul „suveranism american” se confundă, pînă la un punct, cu atît de des invocatul „excepționalism american”. Iar excepționalismul american, în ciuda detractărilor de ieri și de azi, are un sens pozitiv inițial, marcînd în fond nașterea Statelor Unite și impunerea națiunii de peste Ocean, în concertul planetar, ca primă voce. La ce se referă însă exact acest „excepționalism”? Cu un termen rapid și neechivoc, putem spune că descrie singularitatea (unicitatea) americanilor în istorie. E legitimă o astfel de perspectivă? Cu siguranță, da. Încă de la descoperirea continentului american de către Columb, în 1492, pămîntenii în ansamblul lor și, cu precădere, europenii au dezvoltat impresia (preschimbată ulterior în certitudine) că acolo, în Lumea Nouă, se întîmplă ceva „excepțional”. Vreme de aproape un secol și jumătate, America nu este colonizată propriu-zis. În intervalul respectiv, traversează Atlanticul o sumedenie de aventurieri spanioli și britanici (dar nu numai), fără intenția însă de a se stabili definitiv „printre sălbatici”. Ei doresc mai degrabă să se îmbogățească, speculînd inocența băștinașilor. Aceștia nu cunosc valoarea aurului și a perlelor (pe care le dețin din belșug) în Lumea Veche, oferindu-le vizitatorilor în schimbul unor lucruri ieftine, fascinante totuși pentru ei (alcoolul, de pildă, se află la mare cinste). Aventurierii în cauză scriu apoi cărți despre nemaipomenitele lor experiențe în America (denumirea se folosea din anul 1507, cînd a apărut pe o hartă germană, rezultat onomastic direct al ambiguității generate de faimosul Amerigo Vespucci), „Americă” prezentată drept „pămînt al făgăduinței”, drept „nou Canaan”, unde visele se transformau în realitate. Între cele mai influente scrieri de acest tip sînt cele ale lui John Smith și Thomas Morton. Pînă și Shakespeare se arată interesat de ele. În 1603, în tragedia Othello, el îl pune pe maur, în final, să se compare cu „indianul primitiv” care „a aruncat o perlă mai scumpă decît întregul lui trib”, aluzie directă la miturile deja create, în Europa, în raport cu America.
În 1533, se petrece un alt eveniment major. Henric al VIII-lea, nemulțumit că Papa se opunea celui de-al doilea divorț al lui, se proclamă „cap al Bisericii Engleze”. Intenția era de a păstra catolicismul nealterat în Anglia. Negarea mergea numai spre autoritatea administrativă a Vaticanului. Eroare, bineînțeles! Nu apare doar o schismă majoră în Biserica Apuseană, dar se naște și așa-zisa „mișcarea puritană” care dorește eliminarea elementelor catolice din cultul anglican. Conflictul dintre anglicani și puritani devine deschis. Ultimii, persecutați, fug masiv în Olanda, iar acolo construiesc un mit religios cu efect psihologic formidabil: ei sînt adevăratul „popor ales”, destinat de Dumnezeu să moștenească „pămîntul făgăduinței” cel real, adică „Noul Canaan” transatlantic. Aici se găsește esența excepționalismului american. Unicitatea, singularitatea lor ab origine. Colonizarea Americii începe cu valurile succesive de puritani (1620 și 1629) care descind în Lumea Nouă. America se configurează prin urmare cu o declarație de independență religioasă față de Europa, cu un veritabil gest de suveranism spiritual. Nu întîmplător acești coloniști, deși sub autoritate engleză, își spun „americani”, adoptînd numele continentului ca identitate. Efectul? Singura țară de pe noul continent ce va prelua mai tîrziu numele continentului – America – este SUA. Asistăm astfel la ruperea simbolică de Europa și la manifestarea de facto a „excepționalismului”. O mișcare fără echivalent, excepțională în sine pe întreg continentul american (dacă luăm în calcul atît nordul canadian, cît și sudul latin). În aceeași notă trebuie interpretat și Războiul de Independență, început în 1775. Nici o altă colonie de pe continent nu s-a manifestat atît de violent față de colonizatori ca America nordică. Suveranismul ei a fost, de la debut, unul plenar. La fel trebuie înțelese și curentele filozofice născute în America, transcendentalismul și pragmatismul: drept expresii ideologice ale excepționalismului, drept semne ale unei noi istorii. Revenind la discuția din articolul anterior, trebuie să admitem că Trump și MAGA nu s-au născut așadar din nimic. Au o formă de continuitate cu istoria americană. Vorbim însă de „continuitatea” celulei sănătoase din organism, devenite subit izvor de malignitate. Vorbim de binele pervertit, transformat în rău, cum arătam deja. De reaua folosire modernă a unui bine primordial. Scena e aceeași, dar actorii sînt niște umbre sinistre ale celor de odinioară.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
