Eșecul adoptării unei noi legi de salarizare unitară depășește cadrul strict al PNRR. Neîncasarea unei sume de bani din planul european este doar o parte a problemei și nu neapărat cea mai importantă.
Neînțelegerile care au apărut pe marginea proiectului de lege de salarizare bugetară au fost totale. Toată lumea s-a certat cu toată lumea. Partidele nu s-au înțeles între ele, sindicatele au fost total inflexibile, ignorînd principiile corecte ale legii. De asemenea, multe categorii profesionale bugetare au prins momentul pentru a-și arăta nemulțumirea față de veniturile pe care le cîștigă.
Cu adevărat îngrijorător este că argumentele referitoare la restricțiile de creștere a cheltuielilor salariale (din rațiuni evidente, legate de necesitatea reducerii deficitului bugetar) au fost ignorate de partidele de opoziție, inclusiv PSD, care ar vrea să facă uitați ultimii ani în care a participat la guvernare, de sindicate și de angajații bugetari. Orice apel la sustenabilitate nu a folosit la nimic. Să nu uităm că viitoarea lege va avea efecte asupra cheltuielilor publice în următorii ani.
De exemplu, actuala lege de salarizare unitară a fost adoptată în anul 2016 și, chiar dacă a fost modificată sau unele prevederi au fost prorogate, a fost o lege care se aplică de aproape un deceniu. Ceea ce înseamnă că următoarea lege va fi și ea aplicabilă pentru următorii zece ani. O perioadă care coincide, cel puțin pînă în anul 2031, cu necesitatea reducerii deficitului bugetar și implicit cu nevoia de a ține sub control strict cheltuielile bugetare.
De altfel, cele mai mari capitole de cheltuieli publice sînt cele cu asistența socială (în special, pensiile) și cele cu salariile (care reprezintă aproximativ o cincime din cheltuielile curente). „Vin tare din urmă” plățile de la buget în contul dobînzilor, care ajung anul acesta la aproximativ 3% din PIB. Aceste date arată cît de importante sînt pentru buget cheltuielile cu pensiile și salariile și cît de mult pot ele influența echilibrul bugetar (în funcție de generozitatea inconștientă a unor politicieni).
Reacția agenției de rating Moody’s nu a întîrziat să apară. Analiștii instituției financiare au pus „degetul pe rană”. Într-o notă publicată recent avertizează că neadoptarea legii de salarizare unitară pune sub semnul întrebării voința politică de a ține sub control creșterea cheltuielilor publice în anii următori. Mesajul este foarte clar: Moody’s – și cu siguranță nu este singura agenție care analizează situația bugetară în felul acesta – nu are încredere că viitorul guvern va respecta calendarul de reducere a deficitului bugetar și nu va reveni asupra deciziilor de scădere a deficitului luînd din nou măsuri populiste care vor duce la nerespectarea țintei de deficit asumate.
Se poate merge cu logica mai departe, și anume: o lege de salarizare unitară prea generoasă duce la creșterea deficitului bugetar, iar acest lucru poate să determine agențiile de rating să retrogradeze România la „junk” (nerecomandat pentru investiții). În tot acest an am auzit excesiv amenințarea cu „junk”, nu de la agențiile de rating, ci de la economiști sau politicieni. Pericolul retrogradării este real (efectele ar fi foarte complicate pentru economia românească), dar repetat obsesiv pare mai puțin dezastruos.
Există o parte a societății românești care nu vrea să vadă adevărul în care se află finanțele publice. Nu se pune problema că nu pot să înțeleagă, ci nu vor să privească realitatea. Partea aceasta din societatea românească este ca un copil care a intrat în magazinul de jucării și se tăvălește pe jos urlînd că vrea să-i fie cumpărat ursulețul de pluș sau păpușa Barbie. Fără să țină seama că părinții nu au bani pentru jucării sau că au mai primit în ultimii ani o mulțime de cadouri de acest fel. Copilul vrea acum, zbiară și se agită, cerînd să-i fie cumpărate jucăriile.
În această situație, în care cererile salariale ale angajaților bugetari sînt tot mai mari, este inevitabil să se întîmple ceva. Sună plictisitor, dar din nou trebuie să aducem în discuție retrogradarea rating-ului la categoria „junk“. Este o decizie care nu poate fi exclusă, chiar dacă am auzit optimiști care spun că agențiile nu vor face acest pas, tocmai pentru a-i proteja pe creditorii statului, care riscă să nu își mai primească toți banii în cazul în care România ar fi „nerecomandată pentru investiții”. Are o logică, dar pe care se poate miza pînă la un punct. Mai departe, în fața unei realități de necontestat, agențiile de rating sînt obligate să ia decizia reducerii rating-ului, pentru că altfel pun sub semnul întrebării chiar misiunea lor.
Problema este că nevoia de finanțare a României a ajuns să fie enormă. Doar un exemplu: anul trecut, statul român a împrumutat din țară și de pe piețele financiare internaționale echivalentul a 265 de miliarde de lei. Ca să avem o imagine a sumei trebuie spus că cheltuielile cu asistența socială (90% înseamnă pensii) au fost de aproximativ 251 de miliarde de lei, iar cele cu salariile de 168 de miliarde de lei. Reducînd la absurd, se poate spune că, fără împrumuturi, statul român nu ar fi avut capacitatea să plătească pensiile și salariile bugetare. Iar anul 2025 nu este o excepție, la fel au stat lucrurile și în 2024, la fel și anul acesta, și tot așa va fi și anul viitor.
Gospodăria România trăiește mai bine decît își poate permite, iar gospodarii s-au obișnuit cu acest nivel de viață și vor mai mult. Atît de mult încît riscă să ducă gospodăria de rîpă.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
Credit foto: Wikimedia Commons
