Toscana e cu siguranță printre cele mai frumoase locuri din lume. Iar de cîte ori ajung acolo, cel mai tare mă uimește San Gimignano. Un oraș medieval cu skyline. Oricine l-a vizitat știe că se vede de departe, nu doar grație poziției sale pe un deal, asemeni majorității cetăților toscane care au preluat amplasamentele fortificațiilor etrusce, ci și datorită siluetelor incredibilelor turnuri de piatră care răsar dintre zidurile orașului. Priveliștea te poate duce cu gîndul la orașele americane cu zgîrie-nori. Am mai scris despre asta și probabil că specialiștii în istoria arhitecturii ar putea explica legătura. Familiile bogate își construiau turnuri la concurență, care mai de care mai înalt, pe măsura averii și a orgoliilor. Asta era pe la începutul mileniului trecut. În America ultimului secol și ceva, lucrurile se desfășoară cam la fel. Doar că piatra e înlocuită de sticlă și oțel. În San Gimignano au mai rămas vreo 15 turnuri din cele 72 care au existat odată. Într-o sală a unei clădiri istorice (ca absolut toate clădirile de acolo) am văzut o machetă completă a orașului de la anul 1300, construită destul de recent de doi artiști italieni, pe o suprafață de aproape 30 de metri pătrați.
Chiar și azi, orașul e de poveste. Spuneam odată că după o vreme, tot colindîndu-l, frumusețea lui poate chiar să înceapă să doară. Sindromul Stendhal nu-i niciodată departe de vizitatorul acelor locuri. În piața cea mai mare am găsit tradiționala coadă la magazinul de înghețată cel mai faimos. Peste tot prin Italia există cîte o gelaterie celebră la care se face coadă, spre ciuda proprietarilor celorlalte gelaterii din apropiere (că nicăieri nu-i doar una singură). Ei bine, cea din San Gimignano e celebră dinainte de șmecheria cu viralizarea reclamelor pe rețelele de socializare. Pe ușa ei sînt înșirate premiile pe care le-a cîștigat de-a lungul timpului. Patronul, Sergio Dondoli, e un maestru, un artizan extravagant care a inventat arome noi și a cărui viață a devenit chiar subiectul unui film documentar.
În sfîrșit, coada era pînă în mijlocul pieței. Cu o oarecare ezitare, ne-am așezat totuși la rînd. Am avut surpriza că mergea foarte repede. Cînd am trecut pragul prăvăliei am înțeles și de ce. Înăuntru, în spatele unei tejghele mirobolante plină de cuve cu înghețate de toate culorile, erau o mulțime de vînzătoare, cu niște pălărioare nostime pe cap, care luau foarte repede comenzi de la nenumărații clienți care se buluceau continuu pe ușă. Oamenii înaintau înghesuindu-se și, după ce se dumireau cît de cît cu sortimentele, strigau unii peste alții ce doreau să comande. Fiecare intra într-un mod aproape neverosimil în atenția cîte unei vînzătoare. Ceva cît de cît asemănător se petrece la unele shaormerii din București. Acolo, însă, locul era și mai strîmt, și mai aglomerat. Un haos bine organizat și o gălăgie infernală, în stil italian, în care toate gurile erau deschise și toate mîinile întinse. Clienții întindeau banii și cardurile, fetele ofereau în schimb cupele de înghețată. Brusc, am avut revelația unei burse. Ajunsesem la BURSA DE ÎNGHEȚATĂ. Dar după ce am obținut cupa, nici nu prea i-am simțit gustul pentru că, odată ieșiți afară, am fost întîmpinați de altă senzație. Clopotele bisericilor din San Gimignano începuseră să bată într-o adevărată simfonie. Eram înconjurați de toate acele turnuri cenușii de piatră, la care tot uitîndu-te în sus începe să te doară ceafa, la fel ca prima dată cînd ajungi printre zgîrie-norii din New York. Dar aici te afli totuși într-un autentic decor de la începutul mileniului al doilea.
Am trecut pe lîngă dom, întrebîndu-ne dacă mai sîntem în stare să găsim piațeta în care cînta Reno Schultz, un flautist care ne-a uimit cu aproape 25 de ani în urmă. Tînăr, cu plete blonde, a ieșit atunci pe o ușiță, din casa de piatră în care locuia, s-a așezat pe un scăunel care-l aștepta în mijlocul piațetei și a început să cînte Mozart, precum un înger muzicant pictat de Melozzo da Forli. Locul s-a umplut de muzică, revelînd parcă spiritul locului. Am vorbit atunci cu el și i-am cumpărat o casetă pe care apoi am ascultat-o în mașină tot drumul înapoi pînă la București. Nu era un simplu trubadur, cîntase cu orchestre celebre.
Am intrat într-o mică piață care semăna. Dar parcă fîntîna era mai la stînga. Sau poate că atunci veniserăm dinspre altă latură. Dar, iată... cineva lîngă fîntînă. Cînta la un fel de țambal, un dulcimer. Un bătrînel cu plete albe. Nu se poate... Avea în față o cutie cu niște CD-uri. Ne-am apropiat. Pe ele scria Reno Schultz. El era. Doamne, bătrîn! Am vrut să-i spunem că-l știm de un sfert de secol, că am mai vorbit. El părea însă foarte preocupat să-i amuze pe cîțiva copilași care-l priveau uimiți. Le făcea niște clovnerii muzicale.
M-am gîndit că omul e sinonim cu San Gimignano. Toată viața a cîntat aici, zi de zi. Prin fața lui au trecut milioane de turiști. Cîți nu i-or fi zis că l-au mai văzut și la o vizită anterioară. Poate că are o astfel de discuție în fiecare săptămînă. Și mereu încearcă să facă față conversației repetitive. Poate și-o construit chiar niște răspunsuri standard. Ceea ce pentru noi era o revedere emoționantă, pentru el ar fi fost doar o rutină. Ne-am hotărît să nu-l mai tulburăm. Părea foarte fericit în lumea lui, cu copiii, care vedeau pentru prima oară așa ceva. Am coborît pe străzile de piatră, spre una din marile porți, încălziți de soarele auriu al Toscanei. Clopotele băteau din nou. Trist e de fiecare dată că trebuie să mai și plecăm din cel mai fabulos oraș.
