Într-un district din nordul Virginiei, factura la electricitate a unei familii s-a dublat. La cîteva mile distanță, o clădire fără ferestre, de dimensiunea unui centru comercial, zumzăie toată noaptea – încă un centru de date pentru IA, care consumă mai multă energie decît orașul lîngă care a fost construit. Disputa se va desfășura pe fondul discuțiilor despre structurile tarifare, derogările de zonare și coridoarele de transport. Dar la baza ei stă o întrebare politică, fără caracter tehnic: mai sînt oare necesari oamenii care locuiesc în district pentru cei care au construit clădirea?
Întrebarea nu se referă doar la IA. Ea vizează pactul care stă la baza democrației moderne.
Democrația nu a fost niciodată un dar al elitelor care au descoperit dreptatea. Constituțiile și alegerile sînt mecanismul vizibil al unui guvernări limitate. Dar de ce au acceptat cei care dețin puterea aceste limite? Drepturile au fost cîștigate de muncitori, femei, soldați, disidenți și mișcări care au făcut ca excluderea să devină periculoasă din punct de vedere politic – iar dependența materială a contribuit la durabilitatea acestor victorii. Cînd statele moderne au avut nevoie de armate formate din oameni obișnuiți, mai degrabă decît de o castă de războinici, ele au avut nevoie de recruți, de impozite și de sacrificii – și, prin urmare, de un anumit grad de consimțămînt. Oamenii cărora li se cere să lupte, să plătească și să sufere pentru un stat vor întreba, în cele din urmă, ce poziție ocupă în cadrul acestuia.
O dinamică similară se observă în orașele industriale, care au descoperit că boala nu ține cont de delimitările sociale. Canalizarea, apa curată și legile de carantină dovedeau recunoașterea faptului că săracii unui oraș respiră în același aer cu bogații lui. Elitele au plătit pentru bunăstarea unor oameni pe care nu-i iubeau, deoarece nu puteau prospera fără ei.
La fel, salariul de cinci dolari pe zi al lui Henry Ford nu era filantropie. Producția în masă necesita consum în masă. Ford a recunoscut adevărul mai amplu al ordinii industriale: salariile, consumul și producția se susțineau reciproc.
Pe scurt, deoarece cei puternici nu puteau prospera fără cooperarea oamenilor obișnuiți, ei aveau un motiv să respecte revendicări pe care ar fi preferat să le ignore. Dar IA creează posibilitatea ca acest pact să slăbească.
El nu dispare, cel puțin nu încă – și pesemne că nu o să dispară niciodată în modul brutal pe care și-l imaginează futuriștii. Tehnologia ar putea face ca necesarul de muncitori să fie mai mare decît numărul celor disponibilizați și ar putea crea ocupații de care n-a auzit nimeni pînă acum. Dar pericolul politic nu constă în faptul că fiecare muncitor va fi disponibilizat. Pentru a distruge pactul democratic, IA nu trebuie să-i facă pe oamenii obișnuiți inutili. Trebuie doar să facă elitele mai puțin dependente de ei.
Vechile dependențe s-au redus deja. Războaiele sînt purtate din ce în ce mai mult de profesioniști, contractori și drone, iar deceniile de automatizare au produs un strat social îngust, considerat extrem de valoros, un grup mai mare care este lăsat în incertitudine și un număr foarte mare de cetățeni cărora li se spune că, de fapt, contribuția lor este opțională.
Să presupunem că tehnologia îndeplinește o mare parte din ceea ce promit promotorii ei, permițînd firmelor să înlocuiască – mai degrabă decît să asiste prin intermediul tehnologiei – un număr mare de muncitori. În felul acesta o economie automatizată nu și-ar pierde clienții; ea ar putea susține cererea prin exporturi, achiziții publice, credite sau transferuri către gospodării. Dar o societate în care majoritatea oamenilor primesc o alocație provenită din bogăția pe care nici nu o dețin, nici nu o administrează distribuie puterea politică într-un mod foarte diferit față de una în care oamenii cîștigă salarii, plătesc impozite, se organizează și negociază în legătură cu producția. Aceasta din urmă este plină de conflicte, inegalități și exploatare – dar le conferă cetățenilor putere de negociere, deoarece au ceva de refuzat. O societate bazată pe alocații ar putea fi mai bogată în bunuri, dar mai săracă în statut social. Ar putea menține consumul, dar ar putea goli de conținut cetățenia.
Centrele de date nu sînt sonde de petrol. Dar economia politică seamănă cu „blestemul resurselor” asociat vreme îndelungată cu „statele rentier”: atunci cînd o bogăție decisivă este generată din active care necesită o contribuție continuă redusă din partea populației, un grup restrîns de conducători și proprietari va avea mai puține motive să negocieze pe scară largă. Vechiul slogan era „no taxation without representation” („nici o impozitare fără reprezentare”). Dar și reversul, mai sumbru, este valabil: atunci cînd cei care guvernează și cei care dețin bunurile nu mai depind de impozitarea generală, de muncă sau de consimțămînt, reprezentarea începe să semene mai puțin cu un drept și mai mult cu un cost pe care aceștia ar prefera să nu-l plătească.
De aceea, politica locală privind centrele de date este atît de importantă. Industria nu poate produce tot ceea ce îi trebuie. Are nevoie de teren, apă, electricitate și de autorizații locale. Rezistența publică este deja evidentă. Într-un sondaj Gallup realizat în martie, 71% din americani s-au opus construirii unui centru de date în propria lor zonă, din care 48% s-au opus vehement. Oamenii pot avea nelămuriri în privința IA la nivel abstract, dar înțeleg o factură mai mare la energie electrică, o amenințare la adresa aprovizionării cu apă și o instalație industrială care promite puține locuri de muncă locale permanente.
Autorizația locală reprezintă mai mult decît un simplu obstacol. Este una dintre ultimele pîrghii de care dispun cetățenii într-o economie organizată în jurul unor active pe care ei nu le dețin și al unor sisteme pe care ei nu le pot controla. Acesta este și motivul pentru care alianța fragilă dintre Silicon Valley și dreapta populistă se destramă la nivelul stațiilor electrice de transformare, mai degrabă decît în cadrul emisiunilor de dezbateri.
Însă autorizarea locală reprezintă o pîrghie doar atîta timp cît trebuie solicitată. Un guvern suficient de angajat față de industrie dispune de alte instrumente – dreptul de expropriere, preemțiunea federală asupra autorității locale de amplasare, autoritatea de urgență asupra rețelei electrice –, iar istoria Statelor Unite nu oferă perspective liniștitoare cu privire la soarta comunităților care dețin terenuri dorite de cei puternici, dar refuză să le furnizeze acestora ceea ce-și doresc.
Răspunsul nu e nici blocarea tehnologiei, nici idealizarea ordinii industriale pe care aceasta ar putea-o înlocui. Vechiul pact nu a fost niciodată suficient de echitabil. Dar dacă munca încetează să mai fie baza principală pornind de la care cetățenii obișnuiți își revendică o parte din bogăția națională, cetățenia va avea nevoie de un alt fundament – care poate începe cu tratarea bogăției generate de automatizare ca pe o chestiune publică, mai degrabă decît ca pe o realizare privată. Ceea ce ar putea însemna revendicări publice asupra cîștigurilor obținute din automatizare, prin impozitare și prin controlul democratic al infrastructurii de care depinde IA.
Calculul de bază este simplu. Fiecare mijloc de constrîngere pe care cetățenii obișnuiți l-au avut vreodată – capacitatea de a refuza munca, votul, plata impozitelor sau mobilizarea fiilor – presupune existența cuiva care are nevoie de ceea ce poți refuza. Unde nu există nevoie, nu există pîrghie. Drepturile care nu mai au un preț nu dispar, ele devin favoruri aflate la cheremul celor care le acordă.
Deocamdată, cetățenii din nordul Virginiei încă dețin ceva pe care industria nu-l poate crea prin codificare: permisiunea lor. Întrebarea este dacă vor folosi această pîrghie doar pentru a spune „nu” sau pentru a cere o nouă înțelegere. Proprietarii mașinilor ar putea ajunge să aibă nevoie de mai puțini muncitori. Li se va permite oare să aibă nevoie și de mai puțini cetățeni?
Stephen Holmes, profesor de Drept la New York University School of Law și bursier Richard Holbrooke la Academia Americană din Berlin, este coautor (împreună cu Ivan Krastev) al cărții The Light that Failed: A Reckoning (Penguin Books, 2019).
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
