În Viena.
Există multe cafenele vieneze cu istorie densă ca spuma unui cappuccino bine făcut, cu savoarea unui espresso extras ca la carte (italiană) din boabe de cafea prăjite și rîșnite cu măiestrie. Dar există și una mai specială. Pentru istorie.
În anul 1939, Leopold și Josefine Hawelka au închiriat spre a administra o elegantă cafenea din centrul Vienei. Nimic deosebit pînă aici. De aici încolo s-ar putea să fie. În septembrie 1939 a început războiul și cafeneaua Hawelka s-a închis. În 1945, cînd proprietarii au revenit în capitala austriacă, după război, și-au găsit cafeneaua intactă, ceea ce se poate încadra lejer la categoria „deosebit”. Au redeschis-o în luna decembrie, în plină iarnă. Cafeaua era preparată pe o sobă cu lemne – ce imagine numai bună de oprit timpul și istoria –, iar domnul Hawelka se ocupa personal să facă aprovizionarea cu lemne din pădurile din jurul Vienei, în timp ce soția primea și servea clienții. De fapt, cam așa se derula întreaga activitate în cafenea, cu sarcini clar delimitate între cei doi proprietari și după reguli bine stabilite. Leopold era la cîrmă dimineața, Josefine după-amiaza și seara. Cei doi soți se vedeau doar o oră la micul dejun și marțea, cînd era zi liberă.
Cafeneaua Hawelka reprezenta un loc ideal pentru întîlniri, mai ales în contextul încă apăsător specific atmosferei postbelice, și a ajuns printre preferatele cetățenilor, inclusiv ale clienților tradiționali de cafenele, adică intelectualii și artiștii. De la cei din urmă, domnul Hawelka nu a ezitat să procure diverse lucrări de artă pe care le-a așezat pe pereții localului, unde se află și în prezent.
Și ajungem astfel, pe ruta trecut-prezent, la regula sacrosanctă a cafenelei Hawelka: regula opririi timpului. Altfel spus, proprietarii au stabilit că, pe cît posibil, nimic nu trebuia schimbat cu nimic în cafenea. Dacă parchetul se deteriora, nu se schimba decît partea cu pricina, dacă tavanul se coșcovea, urma a fi văruit în trei straturi, la fel și pereții. Orice reparație trebuia făcută la centimetru, chirurgical, și asta nu din zgîrcenie, ci pentru a păstra istoria încă o clipă. Și încă una.
În anii ’60, Leopold Hawelka a făcut o concesie – singura concesie făcută modernității – și a instalat un espressor modern. Altfel, decorul din cafeneaua Hawelka a rămas același ca în 1939, chiar dacă se află la a treia generație de proprietari.
Și istoria continuă. Iar din cînd în cînd poate fi oprită la o cafea. Ori nu? Dilemă de început de toamnă...
