Montse Sánchez Alonso s-a născut în Madrid și predă cursuri de creative writing la Escuela de Escritores. Poporul de gheață, primul ei roman, a fost selectat de El Mundo printre cele mai bune romane scrise în spaniolă în 2025 și urmează să fie publicat în Franța.
În Alaska, în 1921, Ada Blackjack, o tînără iñupiat, hotărăște să-și lase fiul, Bennett, bolnav de tuberculoză, la un azil, pînă cînd va găsi o cale de a-l întreține. Curînd, norocul îi cade din cer: un vas venit din Seattle. La bord se află patru exploratori însetati de aventuri și fantezii coloniale. Pentru a izbăvi, protagonista trebuie să se asemene cu Marele Nord și să-și recîștige identitatea de femeie iñupiat, zdrobită de ani de colonialism.
O aud din gurile bărbaților, de pe bărcile lor. De pe vaporul acela care vine aproape de mine. Nu sînt pămîntul vesel pe care îl laudă cei ce se apropie de mine: o vară generoasă, tone de lemne, de aur și de carne, depozit de piei. Eu nu aparțin nimănui. Nu am stăpîn. Nici nume. Nu sînt un deșert. Un infern alb. Un peisaj inert. Nu sînt miturile, nici legendele, nici poveștile spuse în jurul focului. Nu sînt făpturile, nici zeii pe care îi inventează ca să mă explice. Animalele care locuiesc în mine nu au suflet. Nu am conștiință sau voință; exist. Nu sînt ba ici, ba colo un iceberg singuratic, o mare în letargie, o tăcere, un neant.
Sînt un corp fertil, aflat în mișcare, un ocean înghețat care se frămîntă iarna, gheața care crește și se micșorează și formează cristale cînd, din apă, atinge aerul. Sînt un urs alb chircit lîngă botul unei foci, o bufniță polară care vînează ziua, fundul mării împrospătat cînd morsele își trec pieptenii mustăților printre prăzi, o ploaie de scrîșnete, cerul fosforescent al aurorelor. Uneori, sînt furtună și alteori ren, zăpadă împrăștiată de vînt, gheață în derivă și stol de petreli deasupra unui iceberg care se leagănă și se cufundă cu capul în jos alături de alte sute. Sînt albul pătat. În mine se întrepătrund nuanțele de albastru de pe ghețari cînd zăpada se împuținează și se topește și e trasă spre apă. Sînt ceața care se agață de crestele gheții. Lumina mea e un exces care călătorește în toate direcțiile, stingînd orizontul și întunericul. Spațiul corpului meu nu are capăt, pentru că soarele de la miezul nopții îmi devorează pămîntul, iar cel care calcă pe mine pentru prima dată trebuie să învețe din nou să meargă. Mai sînt absența timpului, o succesiune de secole de iarnă. Gheață neagră și veche înăuntrul gheții noi: îmbrățișare de zăpadă.
Sînt un pămînt plin de cadavre frumoase: inundat de oameni și oase. Sînt puiul unei ursoaice sfîrtecate de un mascul uriaș, o vulpe flămîndă și delicată, un mamut. Sînt măcel de foci și reni, roșu pe alb, un narval cu cornul mutilat. În mările mele se clatină nave uriașe sub loviturile vîntului, iar balenele călăresc valurile. Sînt apa densă, înghețată și întunecată. Moartea care așteaptă sub banchiză. Foamea oamenilor. Sarea care le crapă buzele. Sînt vapoarele înțepenite. Ploaia rece și strigătul gheții. Un pat de flori mărunte care întîmpină trezirea melcilor. Sînt o chiră de baltă care putrezește pe noroi vara. Grohăiturile, ciripiturile, tropotul copitelor și loviturile coarnelor. Răgetul apei în timpul nașterii balenelor, stîncile. Sînt ochiul unui bou din care se scurge mosc. Femeia din barcă ce se apropie de mine. Sînt neliniștea cîinilor pe apă. Lupul lor adormit între dinți. Sînt o turmă de reni care își scutură blana de apă după ce traversează un rîu și soarele nocturn care preschimbă roua într-un zăcămînt de diamante. Deasupra mea se înalță munți, stînci monstruoase, și se formează lagune negre cu maluri diafane. Eu sînt aurul din măruntaiele pămîntului. Eu sînt aurul care strălucește în rîu în timpul nopții eterne. O dorință neostoită.
***
Dumnezeu nu există. A murit în cabană cînd a văzut-o pe Vic cu botul plin de sînge. Doar moartea trăiește. Frigul. Noaptea eternă. Ea, în mijlocul haosului. Nu are nevoie să se uite la Knight ca să știe că pisica a mîncat din corpul lui. Probabil totul a început cu lingerea unuia dintre ulcerele de pe picioare, o lingere incapabilă să o oprească pe următoarea, și tot așa, pînă cînd cele două gheare din față au prins membrul și colții s-au înfipt cu precizie în carne și au sfîșiat-o într-atît, încît să încapă în ea întreg capul unui animal mic. Singura sa îndoială în această privință este dacă exploratorul era deja mort cînd Vic a început să-l mănînce sau dacă, dimpotrivă, a murit de la șocul de a se vedea devorat de o pisică domestică.
Cui sau la ce s-a rugat Knight cînd i-a venit ceasul? Cui sau la ce se va ruga ea? Focul e aproape stins, doar marginile buștenilor mai luminează: un mănunchi de linii roșii în toiul nopții. E un frig groaznic, dar e atît de tulburată și de deznădăjduită, încît nu poate mișca niciun deget ca să reaprindă jarul. Afară, vîntul e cumplit. N-a mai bătut așa de cînd ursul a devastat hambarul. În ciuda întunericului, știe că Vic s-a întins lîngă picioarele ei, căutînd să doarmă unde e cald. E conștientă și că pisica nu va ezita să o devoreze dacă va fi nevoie, deși pentru asta ar trebui mai întîi să se îmbolnăvească îndeajuns de tare sau să se predea.
O furie necunoscută i se urcă în cap. Mama ei a refuzat să invoce un spirit protector care să aibă grijă de Ada imediat după ce s-a născut și, din cauza religiei împrumutate pe care i-a impus-o cu atîta fanatism, nici ea nu a vrut să invoce vreun spirit protector pentru fiul ei. Poate de aceea e Bennett atît de bolnav, pentru că îi lipsește propriul atka. Iñupiații cred că copiii se nasc cu un suflet al lor, la fel de fragil ca al unui șoarece, și că au nevoie de altul, o nappan mai puternică și mai înțeleaptă, care să-i protejeze de primejdii. Pentru aceasta e nevoie ca, atunci cînd se desprinde placenta și mama și fiul încep să fie două ființe separate în lume, mama să recite cuvintele pe care spiritul celui mort trebuie să le audă pentru a ști că este protectorul unei noi ființe. Formula trebuie cîntată de două ori: prima îl trezește pe cel mort din mormînt, iar a doua îl scoate din el.
Furia aprinsă i se transformă în tristețe și deznădejde cînd își dă seama că numele lui Bennett nu a fost cîntat, că nu poartă cu el numele vreunui spirit străvechi al locului care l-ar fi putut proteja, că, dacă ar fi invocat acel spirit – ai grijă de puiul meu, spirit străvechi, ai grijă de puiul meu, spirit străvechi –, poate că nu ar fi trebuit niciodată să se despartă. Dar în momentul botezului, cînd micuțul său se zbătea și urla deasupra cristelniței cu ochii lui alungiți și părul acela drept și negru, cu pielea măslinie care-i numai a lui şi-i străveche şi imposibil de lămurit, singura ei ambiție în privința numelui său a fost ca acesta să-i confere curaj și prestigiu în lumea albilor.
Pentru prima oară de cînd a ajuns la Wrangell, ia serios în calcul posibilitatea ca în Nome nimic să nu mai semene cu ce a lăsat în urmă. Ca Bennett să fi murit. Decide atunci să nu mai iasă dintre piei, să se lase pradă morții. E ușor. Trebuie doar să rămînă întinsă și să aștepte ca mănunchiul de linii roșii al jarului să se stingă, ca frigul de afară să pătrundă nemilos în cabană. Pe urmă să îndure limba aceea înghețată care îi străbate fiecare părticică din corp pînă cînd gheața o va adormi pentru totdeauna.
Tristețea o ajută să rămînă întinsă în timp ce privește cum se stinge focul. Conturul incandescent al buștenilor aproape că a dispărut. Înăuntrul lor încă ard mici inimi roșii care, dacă ar fi ațîțate îndeajuns, ar reaprinde focul. Vic doarme adînc; știe pentru că îi simte pe gambe greutatea corpului epuizat. E una dintre puținele zone pe care le simte calde, în ciuda hainelor groase și a pieilor. Ce parte îi va devora prima dată? Își rememorează fiecare deget de la picioare. Degetul mic a dispărut de la ambele picioare, la fel ca inelarul și degetul mijlociu. Nu reușește să simtă – la un picior – decît vîrful unghiei de la degetul arătător înfipt în latura interioară a degetului mare. Restul nu mai există: nici talpa, nici călcîiul, nici glezna. Simte furnicături în ambii genunchi, la fel ca în partea de sus a coapselor. Se miră că nu are aceeași senzație ca atunci cînd frigul i-a mușcat pielea dezgolită la poalele munților. Atunci, amprenta gheții a fost foarte dureroasă, ca cea a unei arsuri, dar acum simte de parcă corpul adoarme încet-încet. Mai e puțină căldură reținută sub șold, exact în locul în care osul intră în contact cu solul. Nimic altceva sub fese. Nimic pe pielea abdomenului, deși încă simte pulsațiile stomacului inflamat și acel ceva care se aprinde și vrea să ajungă la borcanele cu carne, deja invizibile în întuneric. Sub fotografia lui Bennett, sternul îi tremură, iar sînii, odinioară leagăn al laptelui, îi dispar în calea frigului. E același vis înghețat care urcă prin ulu pînă în gît și, intrîndu-i și ieșindu-i din gură, îi închide ochii cu o atingere blîndă.
Un mănunchi de lumini albe îi explodează în spatele pleoapelor. E moartea țesuturilor. Inima îi bate din ce în ce mai încet, iar sîngele parcurge un drum din ce în ce mai scurt, fiindcă venele se contractă și îi blochează trecerea ca o stîncă. Nici urmă de durere. Doar imagini și senzații dincolo de vălul somnului. Mai întîi cea a unui lichid cald și sărat care i se scurge pe vagin și pe coapse, apoi cea a pîntecului ei deformat, strîns de o contracție. E în patru labe pe aceeași podea a igluului unde l-a născut pe Bennett. Singură. Focul dansează precum șoldurile ei în mijlocul încăperii, iar fumul se ridică și dispare prin gaura pe care casa o are în acoperiș, ca un șemineu. Penumbra și căldura acelui adăpost de gheață îi dilată corpul. Acea deschidere e însoțită de o durere sălbatică și de un miros dulce, ca de carne proaspătă. Pete pe podeaua de zăpadă. Excremente, sînge, salivă.
Aude în fundul gurii un țipăt bestial. Ochii dați peste cap. O vocaliză care plutește în aer, asemănătoare unui cîntec grav de balenă. Tendoanele se dislocă la auzul lui. Oasele se deschid la auzul lui. În rect, presiunea pe care o exercită viața cînd se naște și iarăși luminile din spatele pleoapelor și corpul care i se despică în două în timp ce vocea îi răsună: o să mor, vreau să mor.
Și, în ciuda senzației de moarte, mîna ei între coapse, susținînd-o. Atingînd o coroană de piele moale, de păr des acoperit de un lichid care îi arde vaginul ca un cărbune incandescent. Un inel de foc. Uterul ei împinge, atotputernic, țipătul țipetelor. Mîna primește singurul ei fiu. Carne din carnea ei. Caldă. Roșie. Brațe care leagănă. Plînge la pieptul ei. Șuierat cîntat. Pete de sînge pe burtă. Sfîrc în gură, aproape negru. Căldură ancestrală care o învăluie mai presus de foame, de singurătate și de noapte. Privire uterină care trage de ea ca să nu evadeze încă de cealaltă parte a timpului.
Atunci ochii i se deschid brusc, îi ies din orbite, și gîfîie ca un păstrăv scos din apă. Trebuie să se miște pentru a ieși din toropeala morții, dar corpul ei mic doarme de frig, cu excepția mîinii care îi atîrnă pe pămînt și a acelui punct de pe șold. Nici măcar nu mai simte greutatea lui Vic. Nu știe dacă pisica trăiește sau moare.
***
Înainte ca soarele să dispară, ajunge pe malul rîului Skeleton. Nu vede aur în apă, dar un păstrăv gras se zbate în cîrlig. Trage de el de parcă fiecare dintre zbaterile sale ar conține șansa victoriei. Deși e la un pas de moarte, păstrăvul nu știe că ar putea aparține altcuiva decît rîului. Asta a învățat el datorită Marelui Nord: apartenența. Înainte de Wrangell, nu și-ar fi închipuit niciodată că va ajunge să facă parte din banchiză și stînci, din ciclurile de lumină și apă, din zăpadă și vînt, din foc, din întoarcerea păsărilor, din viața și moartea focilor și vulpilor, din Nanuq. Viața i se pare imposibilă cînd se gîndește să se întoarcă la Nome. Vrea să rămînă lîngă poporul ei de gheață. Ce bine ar fi dacă micuțul Bennett ar fi lîngă ea, făcînd parte din tot. Amîndoi suverani pe timp de zi și de noapte, ca două creaturi în plus ale frigului, ale gheții, ale aerului. Înțelege acum că visul femeii arctice are mult de-a face cu legenda femeii lunii pe care i-a povestit-o lui Knight pe patul de moarte, și că nu a fost un fel de presimțire, ci o fereastră pentru a medita la cum ar fi existența ei dacă ar rămîne pe insula Wrangell pentru totdeauna.
traducere din limba spaniolă de Ilinca Gângă
Ilinca Gângă a urmat studii de literatură franceză la Lyon și un master de literatură comparată la Sorbona, încheiat cu o teză intitulată „Violență și identitate poetică la Sylvia Plath, Alejandra Pizarnik, Mariana Marin și Béatrice Douvre”. În prezent este traducătoare și redactor de carte.
Această traducere a fost posibilă datorită programului CELA (Connecting Emerging Literary Artists), program înființat în 2017 care aduce împreună 66 de scriitori emergenți și 99 de traducători la început de drum din 11 limbi europene (bulgară, cehă, italiană, neerlandeză, poloneză, romînă, sîrbă, slovenă, spaniolă și ucraineană), oferind, vreme de patru ani, programe de mentorat, ateliere masterclass, întîlniri cu editori străini, precum și prezențe la tîrguri de carte și festivaluri literare. Programul CELA își propune, astfel, să pună în valoare diversitatea literaturii europene, oferind literaturilor scrise în limbi mai mici șanse mai bune de promovare pe marile piețe de carte din Europa. Pentru mai multe detalii despre acest program, precum și pentru accesul la 850 de fragmente literare scrise/traduse în/din cele 11 limbi europene, accesați www.cela-europe.com.
