● Mirela Nagâț, Radu Stanca. Opera trăită, Editura Universității din București, 2026.
Există deja monografii importante și abordări transversale pertinente despre Radu Stanca și despre Cercul Literar de la Sibiu. Ion Vartic, Dan Damaschin, Dragoș Varga, Klaus Heitmann, Ov. S. Crohmălniceanu, Marta Petreu, Petru Poantă sînt cîteva dintre numele care s-au ocupat de subiect, cu varii instrumente și consistențe. Cu toate acestea, paradoxal, deși a intrat de mult în canonul literar românesc al modernității, celebra grupare sibiană și corifeii ei încă nu par epuizați analitic.
Parte fiindcă avem de-a face cu un context istoric complicat (sfîrșitul anilor 1940, războiul, trecerea de la un regim politic liberal la unul violent totalitar, pendularea emulației intelectuale între Sibiu-Cluj-București), parte fiindcă fondatorii sau membrii activi ai grupului (Stanca, Negoițescu, Doinaș, Sîrbu, Regman, Balotă) au avut, de la un moment dat încolo, parcursuri și opțiuni divergente și neașezate într-o coerență definitivă (unii au făcut pușcărie politică și au fost marcați de presiuni, alții au scăpat mai ușor, unii au fost mai teoretizanți, alții mai practici, unii au emigrat, alții au rămas), parte fiindcă, strict biografic, au avut durate de viață diferite. Oricum am da-o, posteritatea lor nu s-a arhivat la fel, dimmpotrivă, s-a făcut fragmentar, decalat și inegal.
Din toate aceste puncte de vedere, Radu Stanca (1920-1962) e un caz paradigmatic pentru orice scriitor al secolului XX est-european, nu doar pentru unul inclus între comilitonii cerchiști: bolnav de tuberculoză, a murit la numai 42 de ani fără să-și vadă vreo carte tipărită sau vreo piesă jucată și fără să-și poată administra în vreun fel imaginea publică. Scrisese, însă, precoce, scrisese cu o intensitate premonitorie poezie, teatru, critică literară și eseu teoretic, activase ca regizor, jurnalist și vîrf de direcție estetică, trăise multum in parvo o iubire numai bună de literaturizat în notele romantismului întîrziat (cu tot cu tragedia morții premature a singurului său fiu, care, producîndu-se la cîteva luni după a lui, n-a apucat să-l mai lovească) și întreținuse cîteva prietenii memorabile (corespondența sa postumă a dovedit-o).
Antologia publicată de Cosmin Ciotloș în 2016, 111 cele mai frumoase poezii de Radu Stanca (Editura Nemira), a provocat redescoperirea unui poet deloc convențional, cu o lirică doar aparent „tradiționalistă”, în fapt una urbană, ceremonioasă, una a „marilor pasiuni pîndite de tristeți” – profund livrescă, foarte gotică în sonoritate și-n imaginar. Iată, deci, „o viață și o operă” ofertante pe termen lung pentru oricine are răbdarea de-a zăbovi atent pe textele, documentele și mărturiile existente.
Cu necesarele reverențe către predecesori (mulțime de comentarii intertextuale și liste bibliografice la final), e exact ceea ce a făcut Mirela Nagâț (n. 1977) în volumul Radu Stanca. Opera trăită.
Cartea e o proaspătă, substanțială și insolită abordare a subiectului, cu opinii, analize, accente și conexiuni upgrade, unele dintre ele absolut surprinzătoare. Demersul cercetătoarei e din start saint-beuvean, căci proiectează direcțiile întregului scris stancian nu atît pe fundalul istoric aferent (ravagiile aventurismului politic autohton, relația cu Lovinescu și cu „sincronismul”, neoclasicismul greco-german, insurgentul spirit de grup, neomaiorescianismul, obsesia esteticului, a neconvenționalului, a non-provincialismului și a occidentalizării, etnofobia și noul moralism), cît pe cel profund personal, încercînd o recuperare cît mai convingătoare a unei opere risipite și nepublicate în volum decît tîrziu, începînd cu sfîrșitul anilor 1960 (articlerie, poezie, dramaturgie, teorie, corespondență).
Această operă a fost, la rîndu-i, ecoul indelebil al unei biografii fracturate de război, de geografie, de boală, de regimul comunist proaspăt instalat, de raporturile familiale, de divergențele cu prietenii și de moartea mult prea timpurie. De la influența tatălui (preot ardelean deosebit de activ în scris) și a mediului familial la primele texte singulare și la erijarea în șef al grupării intelectuale sibiene, de la relațiile cu Blaga și Liviu Rusu la cele cu Negoițescu & comp., de la visurile universitare la hiatusul social și la „refugiul în teatru” ca dramaturg, regizor, teatrolog și actor, de la poezie (excentricului „hit poematic” Corydon îi e rezervat un capitol special, cu inferențe dintre cele mai interesante legate de histrionismul asumat pe linia Vergiliu-Wilde-d’Aurevilly-Gide) la teorie, la scrisori și la textele lăsate în șantier, Mirela Nagâț atinge toate bornele importante ale vieții și operei lui Radu Stanca.
Nu lipsesc nici chestiunile sensibile: „decadentismul” grupului (inclusiv presupusul decadentism moral), relațiile erotice care au precedat-o pe cea ardent-mitizantă pentru Doti, actrița care-i va deveni soție (iarăși, un capitol separat îi e dedicat protagonistului îndrăgostit), raporturile cu cenzura și cu Securitatea, în condițiile în care unii dintre prieteni au intrat în închisoare (documentele de la CNSAS, spune autoarea, au arătat cum refugiul în teatru, izolarea la Sibiu și referințele precare „l-au scos pe Stanca de pe radarul organelor represive”) și avatarurile afectiv-medicale ale ultimelor sale zile, pe un pat de la Clinica TBC din Cluj. Discutînd aplicat pe texte (mai ales pe legendarul poem Corydon și pe dramaturgia din Ostatecul și Dona Juana) posibilele filoane ale operei lui Stanca (baladesc, folcloric, tragic, filosofic, mitologic, politic, citadin), Mirela Nagâț pare a fi urmărit exhaustivul, suma.
Lucrul e dovedit inclusiv de tușa finală a cărții, unde sînt fixate esențializat, pe două coloane distincte, afirmații care răspund apodictic la „ce a fost” și la „ce n-a fost” Radu Stanca. A fost, de pildă, „un intelectual plurivalent, care s-a construit pe modelul Schiller, Goethe, Blaga, ca un creator (poet, dramaturg, regizor de teatru), dublat de teoretician și pedagog”, și „n-a fost gay, deși s-a bucurat de prietenia unuia, I. Negoițescu, și a semnat texte queer”.
Un mitteleuropean
Vreau să mă refer succint la cel mai interesant, în opinia mea, dintre capitolele cărții. „Construcția posturală“ aplică dubletului stancian viață/operă un concept preluat de la Alain Viala și Jérôme Meizoz: postures littéraires.
E vorba despre imaginea de sine pe care un scriitor o livrează publicului, o imagine diferită de identitatea sa civilă sau biografică. Sinonimă cu persona sau cu postura, această imagine e consubstanțială creatorului și ea se manifestă în textele sale autobiografice, în corespondență și-n alte mărturii, dar apare și-n opțiunile stilistice ale operei și chiar în preferința pentru un anumit gen literar. Postura lui Radu Stanca e discutată de Mirela Nagâț mai întîi în relație cu grupul său, cu cei cu care a împărtășit un program estetic comun (Cercul Literar de la Sibiu, în speță), apoi în relație cu așa-numita „generație pierdută”, cu tinerii afirmați la finalul anilor 1940, care n-au putut publica ce au dorit la timp și eventual au revenit, cine a mai putut, cu o întîrziere de cîteva decenii.
Programul cerchist fusese esențializat deja în celebra scrisoare către Eugen Lovinescu, publicată în revista Viața din 13 mai 1943: elitism, preferință pentru valorile mari ale culturii europene și românești, aspirații democratice și cosmopolit-europene, respingerea literaturii etniciste și patriotarde, primatul estetic asezonat cu alte valori (mitic, religios, social, etic). E de notat aici că mulțimea de fotografii de arhivă reproduse în volum, în interior și la final, toate alb-negru, dar extrem de clare, completează cu efect intențiile autoarei.
Din acest punct de vedere, spune ea, Radu Stanca oferă imaginea unui intelectual rasat, atent la propria interfață publică, un mitteleuropean cu gusturi mai degrabă clasice, orientat spre valorile sigure occidentale, cu apetențe literare, artistice și filosofice. Atitudinea lui deopotrivă ludică și sobră, aulică și de frondă a fost confirmată de mărturiile prietenilor (jurnale, scrisori), care au adoptat prin prestația publică și vestimentară, prin opțiunile de lectură și discuții aceeași postură corydonescă, excentrică și epatantă, gata de-a ironiza acid convenționalul cotidian. Ei asumă, astfel, o alură ușor anacronică și o gesticulație livrescă ce privilegiază simptomatic phantasia în defavoarea mimesis-ului.
Leadership-ul stancian, acceptat de toți membrii grupului, se va vădi în literatura sa impregnată de presentimentul morții premature, de combinația ambiguă dintre estetism și damnare, de fondul elegiac cu sclipiri tragice, fantaste și macabre, de romantismul dark și de baladescul thanatic, ba chiar de teoria sa asupra lecturii (exprimată în teza de licență), unde un text trebuie „pus în act” ca să aibă efecte estetice, adică trebuie să performeze spectaculos și să-și seducă cititorii (sînt numeroase comentariile la textele poetice, în acest capitol, la fel ca și dialogurile intertextuale cu alți comentatori).
Posteritatea sa (născută odată cu debutul postum prin volumul Versuri, în 1966, prefațat de prietenul I. Negoițescu), însă, administrată tardiv de generația ’60, va atenua extravaganța inițială în favoarea unei recuperări recentrate mai cuminte pe estetic, pe recuperarea valorilor interbelice, pe (neo)clasicismul repudiat de ideologie atîția ani. „Eticheta, elementul de identificare a lui Radu Stanca e aceea a unui autor cu aură tragică, înglobînd ca un Ianus cele două fețe: poetul damnat și estetul, sub semnul unei duble maledicții: cea a bolii de plămîni și a sfîrșitului timpuriu, la numai 42 de ani, și cea a istoriei, a regimului comunist care i-a blocat și întîrziat afirmarea literară”.
Studiul Mirelei Nagâț readuce în atenție „opera trăită” a unui autor mai des pomenit decît analizat și înțeles. În acest sens, demersul ei e unul recuperator și simultan novator. Poate despre Cercul Literar de la Sibiu, ca grupare distinctă a epocii moderne românești, se va mai putea scrie adăugînd revelații, dar va fi greu, de-acum, să se mai scrie ceva inedit despre Radu Stanca, și acesta e meritul autoarei discutate aici.
Adrian G. Romila este scriitor. Ultima carte publicată: Zaruri și minuni, Editura Polirom, 2026.
Foto: Radu Stanca
