Și totuși, acest cuvînt atît de slab, cuvîntul revelator al tainei, este în Biblie foarte puternic, un instrument deloc kenotic, ci strălucitor, plin de slavă. N-am ști ce să alegem mai întîi ca să demonstrăm acest adevăr, pentru că Biblia întreagă este o celebrare a cuvîntului. Însă, în treacăt fie spus, trebuie să recunoaștem că în comunicarea noastră pierdem, din păcate, bogăția și forța cuvîntului.
Biblia ne învață măreția cuvîntului, așa cum poeții ne învață epifania sa. De fapt, în locul termenului „epifanie” am putea folosi unul mai indicativ, format de un faimos cercetător paleontolog, filosof și teolog, iezuitul Teilhard de Chardin (1881-1955). El spunea că, în realitate, cuvîntul ar trebui să fie o diafanie, ar trebui să fie atît de transparent încît să lase să se vadă lumina de dincolo de el, esența, substanța lucrurilor, și să nu devină un ecran opac. Cuvîntul nu este în sine epifania transcendenței, ci vehiculul epifaniei. În interiorul Bibliei întîlnim pagini care sînt culmi ale acestei transparențe diafanice.
Să ne îndreptăm gîndul la Cîntarea cîntărilor, pe care poetul anglo-american Thomas Stearns Eliot (1888-1965) a definit-o, întocmai ca pe Psalmi, „grădina de simboluri”. Cîntarea ne înfățișează un el și o ea, un bărbat și o femeie, care nu au nume, aflați într-o imensă grădină simbolică, într-un orizont primăvăratic. Trebuie să ținem seama că în Orient primăvara aproape că nu există, durează doar vreo zece zile, între iarnă și vară, între frigul care o precedă și soarele orbitor. E, așadar, un anotimp de o raritate extremă în frumusețea sa. În aceste puține zile primăvăratice, în deșertul lui Iuda, care este, de fapt, muntos, se vede în perspectivă ceva aidoma unei mantii verzi. Firicele de iarbă reușesc pentru foarte scurtă vreme să se înalțe, pentru ca apoi totul să fie ars de soarele triumfător. De ce a ales poetul Cîntării acest fundal aproape inexistent? Pentru că atunci cînd două persoane se iubesc, ele privesc lumea întreagă cu această prospețime.
Avea dreptate scriitorul francez François Mauriac (1885-1970) cînd, referindu-se la Cîntarea cîntărilor și la dragoste, scria că dacă am privi un luciu de apă într-o zi posomorîtă, un lac ar apărea doar ca o suprafață metalică și nimic mai mult. Dacă îl privim însă într-o zi însorită, e asemenea unei fresce, pentru că se reflectă în el cerul și natura înconjurătoare. Dragostea este ca o lumină care se aprinde pe cerul vieții. Un bărbat, care cu o zi în urmă făcuse toate lucrurile cotidiene cu oboseală și nepăsare, imediat după prima întîlnire cu femeia pe care o iubește va face aceleași lucruri în mod cu totul diferit, am putea spune „colorat”, întrucît știe că seara își va revedea persoana iubită. La fel și experiența credinței – reprezentată de experiența dragostei – ar trebui să dea culoare și gust întregii vieți. [...]
În acest text de o imensă bogăție, în care aproape fiecare vers are o taină, există un aspect pe care nu reușim să-l surprindem pe deplin. Este vorba de faptul că poezia folosește un limbaj și o limbă. Limbajul simbolic poate fi înțeles, chiar dacă, probabil, nu în toate nuanțele sale, pentru că este legat de o cultură și de o experiență umană. Dar poetul folosește și o limbă concretă, încercînd în toate chipurile să o transforme în muzică. Se spune, într-adevăr, că poezia trebuie citită cu voce tare. [...]
Două versuri, asemenea unei culmi ideale a Cîntării cîntărilor, inclusiv pentru că se află în locuri strategice în interiorul micului poem (2, 16; 6, 3), exprimă „limbajul” prin „limba” în care au fost scrise. Chiar dacă nu am cunoaște ebraica, ne dăm seama că poetul a vrut să-și rostească mesajul în „limba” sa, adică în ebraică, prin intermediul sonorității, al muzicalității acesteia. Cele două versuri sînt dominate de un sunet care se repetă continuu: sunetul – î –, care corespunde primei persoane, ca în italianul „io” sau „mio”, și sunetul ô, care evocă a treia persoană, „el, al său”. Protagonista Cîntării cîntărilor, într-un context dominant masculin, cum era cel oriental, este femeia. Ea face această declarație de dragoste și de apartenență reciprocă a celor doi, spunînd: Dodî lî wa’ani lô. [...] ’Anî ledodî wedodî lî. Sunetul î este reiterat pentru a indica faptul că ea se consacră integral în acel moment iubitului său, dodî, exprimat prin sunetul ô, fiind în același timp ferm convinsă că iubitul său i se consacră ei: „Iubitul meu este al meu și eu sînt a lui. Eu sînt a iubitului meu și iubitul meu e-al meu”. Apartenență, dăruire de sine reciprocă. Poezia, în cazul de față cea biblică, pe lîngă puterea simbolului, comunică și o experiență senzorială de ordin fonetic prin sonoritățile limbii.
(fragment din Biblia după Borges, traducere de Miruna și Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Polirom, 2019)
