Dacă viaţa întru iubire implică în mod cert o îndumnezeire ontologică ex via a fiinţei noastre, şi trupul va beneficia, în planul său, de această transfigurare, întrucît tendinţele noastre sensibile sînt la rîndul lor corectate prin virtuţile morale, a căror „formă” este iubirea divină.
Problema discernerii între „adevărata” şi „falsa” Tradiţie – sau între Tradiţie şi tradiţii – este co‑implicită problemei raporturilor dintre Tradiţie, pe de o parte, şi Scriptură şi Biserică, pe de alta. În primul mileniu creştin, Scriptura şi Tradiţia au fost considerate ca o unitate organică şi vie în Biserică şi, împreună cu ea, inseparabile una de cealaltă. În acest context, întrebarea primă şi specifică nu ar fi: care este natura Tradiţiei?, ci: de la cine şi prin cine vine ea? – transmiterea învăţăturii apostolice fiind implicată, ca o forţă dătătoare de viaţă, în succesiunea tainei apostolicităţii (sacramentul episcopal), fundament al realităţii Bisericii.
Iubirea, singurul „realism”, fiindcă recreează în fiece clipă realitatea toată. Orice altă cale de apropiere (cunoaştere, acţiune etc.) nu poate îmbrăţişa şi restitui totul. Singură iubirea respectă şi deşteaptă misterul infinit de dragoste sacrificială pe care lumea s‑a întemeiat.
Trebuie să vedem problema – şi durerea unirii – în lumina misterului pascal.
Unitatea: pînă acum, ea era pasiunea – fervoarea şi suferinţa – cîtorva suflete creştine; ea se exprimă astăzi, pentru noi, ca pasiunea însăşi a Duhului Sfînt (fervoare şi suferinţă). Ea e cea care ne caută şi care se află în căutarea sa prin noi.
Dogma trasează conturul misterului: a o respinge înseamnă a refuza o parte din plenitudinea misterului Întrupării asimilat necontenit în viaţa Bisericii. Nu numai a te retrage de sub o autoritate ecleziastică (acesta este un sens derivat, deşi inseparabil), ci a întrerupe sau a respinge curentul Tradiţiei care poartă spre Parusie puterea Învierii. În Tradiţie sînt contemporan, în Hristos, cu misterul creaţiei şi al mîntuirii („unde erai tu cînd îngerii…”; Iov nu răspunde, căci Răscumpărătorul său încă nu se ridicase: eu însă îl cunosc…). „Botezul este canonul adevărului”: nu definiţia lui, ci matricea, cifrul, măsura lui originară. Recapitulare şi Tradiţie îşi corespund: e duhul Învierii ce îşi asumă lumea, o împlineşte, o poartă de la natură la Persoană. Această comuniune a sfinţilor e forma esenţială a Bisericii: e realizată de Duhul Sfînt în Sfînta Sfintelor, în Sanctuarul prin excelenţă, Iisus Hristos. E evident că structura sacramentală e fundamentul hristic al Bisericii, noua creaţie în Hristos. Iconomia Duhului se deschide – mai curînd decît se închide – cu sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, comuniunea Sfinţilor.
A suferi chinurile singurătăţii Bisericii în mormînt, în mijlocul lumii care nu cunoaşte Învierea.
Lumea nu poate fi satisfăcută văzînd din partea Bisericii o unitate de tip uman, aşa cum umanitatea îşi creează astăzi sub imperiul unei evoluţii interne şi al unor exigenţe externe. Şi nici Biserica nu poate fi satisfăcută cu această semi‑soluţie, care o coboară în condiţia strict naturală. Unitatea nu poate fi rezultatul unei tactici sau al unei bunăvoinţe umane, ci recunoaşterea şi asimilarea unui mister, descoperirea celuilalt în interiorul nostru, drept cealaltă jumătate a noastră şi a corpului mistic. Unitatea e reversul vizibil al misterului fiinţei noi, al uniunii noastre cu Hristos. Or, acest mister poartă un nume: e Biserica, Mireasa lui Hristos şi Trupul mistic al umanităţii. […]
E greu de definit spiritualitatea monahală, pentru că este organic cea a Bisericii. Nu intri în monahism, mental, ca să aplici metode de perfecţiune individuală, ci ca să‑ţi asumi sensul plenar şi eclezial al vieţii creştine.
Duhul împiedică [faptul] ca viaţa Bisericii să se transforme într‑o structură de destin (totul s‑a întîmplat deja – cf. Oedip). El o menţine în noutate permanentă şi în unitate – rod al comuniunii, rod al morţii‑înviere […].
(fragmente din Duhul Sfînt și unitatea Bisericii. „Jurnal” de Conciliu, volum îngrijit de Bogdan Tătaru-Cazaban, ediția a doua revizuită și adăugită, Editura Spandugino, 2025)
Credit foto: Wikimedia Commons
