În ultimul deceniu a crescut numărul de retrocedări de artefacte religioase: talbot-uri din Biserica Ortodoxă Etiopiană, prădate de armată colonială engleză după bătălia de la Magdala din 1868, ajunse între timp la Westminster Abbey, vor fi retrocedate în viitorul apropiat. Numeroase artefacte ale religiilor africane, prădate de europeni în timpul expansiunii coloniale, spre exemplu unele dintre bronzurile de Benin, au fost deja retrocedate. Altele, precum sculpturile desprinse de pe Parthenon de lordul Elgin, rămîn a fi retrocedate și fac obiectul unor dispute aprinse între descendenții puterilor coloniale și moștenitorii celor care au fost prădați.
Desigur, practica însușirii unor artefacte religioase nu a început cu colonialismul european ce a urmat epocii marilor descoperiri geografice. Diferența stă în natura aproprierii acestor artefacte. Cînd bronzurile au fost smulse de soldații britanici de pe pereții palatului regilor din Benin, aceștia nu aveau nici o intenție să le integreze cumva în propriile practici religioase și nici nu le-au tratat cu reverența cuvenită unor obiecte de cult. Bronzurile de Benin au fost luate scontînd pe valoarea pe care anticarii europeni o acordau artefactelor africane. Cu alte cuvinte, expediționarii britanici estimau că o să facă bani din vînzarea lor. Optica era diferită în epoca premodernă. Cînd statuia zeiței microasiatice Cybele (Magna Mater) a fost adusă împreună cu preoții ei castrați la Roma în 204 î.Hr., chiar dacă unii romani au strîmbat din nas în fața acestui influx oriental, aducerea ei a însemnat și importul cultului Marii Mame. Cu toate că romanilor nu le lipsea gustul pentru pradă, spolia de natură religioasă erau în cele mai multe cazuri integrate în practicile religioase romane, iterpretatio romana la superlativ.
În Evul Mediu european, practica adoptării artefactelor religioase a continuat. De multe ori, adopția s-a făcut abuziv și a luat forma unui furtum sacrum (furt sfînt). Furta sacra, furturi de relicve, sînt un fenomen bine documentat pentru creștinismul apusean. În cartea cu același titlu, Furta sacra, Patrick Geary a adunat aproape o sută astfel de exemple pentru perioada cuprinsă între secolul al IX-lea și secolul al XIII-lea. Furtul relicvelor Sfintei Foy de la Auge la Conques este celebru. În secolul al IX-lea, comunitatea monastică din Conques nu se distingea prin nimic de celelalte așezăminte monastice ale vremii. Aveau nevoie de un sfînt care să atragă pelerini. Așadar, un călugăr a fost trimis de la Conques la Auge, care adăpostea relicvele Sfintei Foy (Sfînta Credință), martirizată în timpul persecuțiilor romane. După ani de slujit la Auge, călugărul, aparent cu acordul ei, a furat-o pe Sfînta Foy și a adus-o la Conques unde a devenit centrul unui pelerinaj foarte popular timp de sute de ani. Furta sacra sînt și un gen literar cu cîteva teme recurente: devoțiunea arzătoare a unei comunități pentru un sfînt pe care ar vrea să îl și găzduiască, furtul sfîntului respectiv cu acordul acestuia, aducea ceremonială a relicvelor – așa-numita translatio – în noua comunitate.
Așadar, furta sacra erau o practică destul de comună chiar în interiorul jurisdicției Bisericii Apusene. Dar același concept s-a aplicat și furturilor unor relicve aduse din Asia Mică sau din Africa, mai ales cu justificarea salvării lor din mîinile infidelilor, adică ale musulmanilor. Deja în 827, doi negustori venețieni, Bonus și Rusticus, aflați cu treabă în Alexandria, s-au decis să îl salveze pe Sfîntul Evanghelist Marcu din orașul aflat deja de aproape două sute de ani sub domnie musulmană. Cu voia sfîntului, după cum se subliniază grijuliu în Translatio Sancti Marci, relicvele au fost transportate într-un coș ascuns sub carne de porc. Furtul este imortalizat în celebrele mozaicuri ale catedralei San Marco, construită special de venețieni pentru a adăposti relicvele sfîntului. Alte puteri maritime din Peninsulă s-au alăturat goanei după sfinți transmarini. În 1087, negustorii din Bari l-au furat, cu voia sfîntului după cum ne spune translatio, dar spre marea supărare a custozilor, pe Sfîntul Nicolae din Myra. Deși Myra, aflată în sudul Turciei de astăzi, era încă un teritoriu bizantin în 1087, după înfrîngerea armatelor bizantine la Manzikert în 1071, se pare că pericolul selgiucid era considerat iminent. Mai mult, Sfîntul Nicolae era deja în vizorul venețienilor, așa că negustorii din Bari s-au grăbit să o ia înaintea rivalilor lor din nord. Moaștele Sfîntului Nicolae au fost primite cu mare ceremonie la Bari după cum o arată numeroase reprezentări atît din Vest, cît și din Răsărit. O bazilică fastuoasă a fost construită pentru a-l adăposti pe Sfîntul Nicolae, care continuă să atragă și astăzi pelerini la Bari.
Cazul Sfîntului Andrei este mai complicat și mai sumbru. Capul Sfîntului Andrei a fost dăruit de despotul de Moreea, Toma Paleologu, papei Pius al II-lea în 1461. Frate al ultimului împărat bizantin, Toma Paleologu se refugiase la Roma în 1460, după ce otomanii au cucerit Despotatul de Moreea. Fără îndoială, dăruirea acestei relicve avea scopul de a-l încuraja pe Pius al II-lea în eforturile lui zadarnice de a mobiliza o cruciadă împotriva turcilor. Capul Sfîntului Andrei a fost retrocedat de papa Paul al VI-lea în 1964. Într-un gest de apropiere față de Biserica Ortodoxă Greacă, Paul al VI-lea a dispus ca toate relicvele Sfîntului Andrei aflate pe teritoriul Vaticanului ca atare să fie trimise înapoi în Patras, locul martiriului acestuia. Povestea restului moaștelor Sfîntului Andrei este mai sumbră și legată de istoria cruciadei a IV-a (1202-1204). Rușinosul jaf al Constantinopolului de către cruciați în primăvara lui 1204 este bine cunoscut. Moaștele Sfîntului Andrei au fost luate în 1204 din biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol și trimise de către unul dintre cardinalii participanți la cruciada eșuată, Petru Capuanus, în Amalfi, orașul lui de origine. În 1208, relicvele Sfîntului Andrei au fost aduse cu ceremonie în catedrala din Amalfi, unde rămîn și astăzi. Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, construită de Constantin cel Mare pentru a găzdui moaștele apostolilor și propriul mormînt, a fost distrusă în 1461, după cucerirea Constantinopolului în 1453. Pe locul ei a fost construită moscheea Fatih.
Acolo unde retrocedările de artefacte religioase sînt posibile, ele sînt și necesare. Printr-un furt sacru, Sfîntul Nicolae a fost apropriat de Bari, iar povestea lui Moș Nicolae a ajuns să fie spusă, cel puțin copiilor, pînă și astăzi în toată Europa. Prima biserică a Sfîntului Nicolae este astăzi desacralizată, un muzeu în Demre. Unele furta sacra nu sînt reversibile. Pentru altele este însă mereu loc de o translatio înapoi.
Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghistă.
Credit foto 1, Aducerea moaștelor Sfîntului Nicolae la Bari: Wikimedia Commons
Credit foto 2, Sfînta Foy: YouTube
