Ierusalimul a fost mereu un loc al cacofoniilor. Religii diferite și confesiuni diferite ale aceleiași religii se întîlnesc în perimetrul restrîns al Orașului Vechi, fiecare cu ritualuri zgomotoase, care de multe ori copleșesc sonor întreg cartierul. Chemarea la rugăciune a muezinului acoperă dangătul clopotelor creștine, iar decibelii sirenei de Sabat opresc activitatea orașului de vineri după-amiază pînă sîmbătă seara. Vrînd-nevrînd, locuitorii Ierusalimului aud sunetele produse de „celălalt”, o familiaritate forțată de împrejurări care se perpetuează cu toate că, de-a lungul secolelor, diferiții stăpîni ai orașului au încercat să o îngrădească. Ultima astfel de încercare este un proiect de lege aflat în dezbatere în Knesset, demers legislativ inițiat de partidul Puterea Evreiască, prin care se propune interzicerea chemării la rugăciune în moscheile care nu au primit licență de la stat în acest scop.
Ieri și astăzi, conducătorii orașului au căutat să îi cenzureze sunetele rituale, percepute ca semn identitar de comunitățile care le produc. Cenzurarea sunetului înseamnă cenzurarea identității comunității din a cărei viață rituală acel sunet face parte.
Statutul de dhimmi și sunetele
După ce Ierusalimul a fost predat califului Umar în 638, orașul a rămas sub conducători musulmani pînă în 1917. Pînă la reformele sultanilor otomani din secolul a XIX-lea, creștinii și evreii din Ierusalim au avut statutul de dhimmis (persoane protejate) care venea cu restricții și o taxă pentru nemusulmanii care trăiau în teritoriile islamului. Printre restricțiile aplicate populației cu statut de dhimmi erau și prevederi care priveau sunetele rituale pe care aceste comunități aveau permisiunea să le producă în spațiul public. Așa-numitul Pact al lui Umar, legea de căpătîi referitoare la statutul de dhimmi, includea și aceste „promisiuni” referitoare la sunete. Spre exemplu, creștinii se angajau că vor bate toaca (iar după aducerea lor în Orient, clopotele) doar în perimetrul bisericii și doar „foarte încet”. De asemenea, creștinii promiteau că: „Nu o să ne ridicăm vocea în timpul slujbelor sau în prezența musulmanilor”; „Nu o să ieșim afară (din perimetrul bisericilor) de Florii sau de Paște și nici nu o să ne ridicăm vocea în alaiurile de înmormîntare”. Toate aceste angajamente evidențiază faptul că autoritățile musulmane ale vremii percepeau sunetele rituale ca pe un semn identitar care trebuia restrîns astfel încît „ceilalți” să nu iasă în evidență în peisajul unui oraș islamizat. Chiar dacă Pactul lui Umar nu include prevederi specifice referitoare la sunetele rituale ale evreilor, același principiu restrictiv se aplica tuturor nemusulmanilor. Astăzi, Ierusalimul, inclusiv Orașul Vechi începînd cu 1967, se află sub conducere israeliană. Obsesia cu cenzurarea sunetului celuilalt continuă însă și sub această administrație.
Ezanul și poluarea fonică
În ultimii ani, autoritățile de la Ierusalim au încercat de mai multe ori să cenzureze volumul chemării la rugăciune (adhan sau ezan) pentru care astăzi se folosesc difuzoare. Motivul oficial invocat de cei care propun restricțiile este poluarea fonică produsă de folosirea difuzoarelor în cele cinci chemări la rugăciune zilnice. Deja în 2011, Knessetul a dezbătut o lege prin care se interzicea moscheilor să folosească difuzoare pentru chemarea la rugăciune. Pînă acum legea nu a fost încă adoptată, menținerea difuzoarelor în moschei primind cîteodată sprijin din cele mai neașteptate locuri. Astfel, în 2016, un proiect legislativ similar nu a trecut deoarece ministrul Sănătății de la acea vreme, Yaakov Litzman, membru al unei alianțe politice Haredi (a evreilor ortodocși), a făcut apel împotriva adoptării proiectului de lege, motivînd că prevederea s-ar putea aplica la un moment dat și comunităților evreiești care folosesc o sirenă pentru a marca începutul Sabatului vineri după-amiază.
Inițiativa cenzurării ezan-ului a fost reluată cu mai multă vigoare de cînd Itamar Ben Gvir și partidul lui, Puterea Evreiască, au ajuns la putere. Devenit ministru al Securității Naționale, care are sub control poliția, Ben Gvir încearcă periodic să implementeze cenzurarea ezan-ului. În 2024, Ben Gvir a dat instrucțiuni polițiștilor să oprească folosirea difuzoarelor de către muezini. În decembrie 2025, partidul său a introdus în Knesset un nou proiect de lege care propune interzicerea ezan-ului pentru toate moscheile care nu au primit licență de la stat. Evident, musulmanii se opun acestei interferențe a statului în viața comunității.
De altfel, politicienii israelieni cunosc bine și se folosesc de puterea sunetului ritual. În 2022, parlamentarul israelian Simcha Rothman (și astăzi membru al Knessetului), însoțit de alți activiști care urmăresc întoarcerea evreilor pe Muntele Templului, a suflat în șofar în cimitirul musulman de lîngă Poarta Aurită. Locul ales pentru suflatul în șofar este încărcat de semnificații. Poarta Aurită, astăzi zidită, era una dintre intrările pe Muntele Templului unde astăzi se află complexul islamic al-Aqsa. Gestul a fost văzut ca o provocare nu doar de către musulmani, dar chiar și de poliția israeliană.
Dezbaterea legislativă continuă. Chiar dacă Ierusalimul a mai cunoscut perioade de cenzurare a alterității sonore în lunga perioada în care creștinii și evreii au fost dhimmis, perpetuarea acestei obsesii cu sunetul produs de celălalt și în ziua de astăzi e stranie. Sunetele rituale măcar îl scot în evidență pe „celălalt” și îl fac mai greu de ignorat de către majoritari. După cum a arătat cercetătoarea israeliană Nurit Peled-Elhanan în numeroasele studii pe care le-a dedicat reprezentării palestinienilor în manualele israeliene, palestinieni, acești „ceilalți” ai societății israeliene, sînt reprezentați în manuale puțin și stereotipic. Măcar ezan-ul îi aduce în atenția israelienilor așa cum sînt, printr-un sunet produs direct de ei, un semn identitar al lor, neintermediat.
Valentina Covaci este liturghistă și specialistă în istoria Bisericii.
.jpg)
.jpg)
