Am citit de curînd o carte importantă pentru istoria Ierusalimului, scrisă de istoricul francez Vincent Lemire, intitulată Au pied du mur: Vie et mort du quartier maghrébin de Jérusalem (1187-1967). Apărută la Éditions du Seuil în 2022, cartea merită tradusă și în română. La baza zidului: Viața și moartea cartierului maghrebian al Ierusalimului (1187-1967) analizează apariția cartierului maghrebian imediat după sfîrșitul perioadei cruciate, istoria lui seculară și distrugerea acestuia la sfîrșitul Războiului de Șase Zile în iunie 1967. Deși dispărut de aproape șaizeci de ani, prezența și absența cartierului maghrebian sînt încă grăitoare pentru istoria Ierusalimului, acest „oraș lume” (ville monde), după cum bine îl definește Vincent Lemire. Un „oraș-lume” unde s-au stabilit de-a lungul mileniilor comunități etnice și religioase diferite care au coexistat de cele mai multe ori conflictual. Într-adevăr, distrugerea face parte intrinsecă din istoria Ierusalimului, iar dărîmarea cartierului maghrebian cu buldozerul face parte din lunga istorie a orașului, în care noul stăpîn și-a afirmat autoritatea dărîmînd patrimoniul învinsului.
Apariția cartierului maghrebian
Cartierul maghrebian a început să se formeze imediat după ce Saladin a recucerit Ierusalimul în 1187 și a restaurat complexul de moschei pe Muntele Templului / Haram al-Sharif. Sidi Abu Madyan, membru al armatei lui Saladin, sufist originar din Andaluzia, a stabilit, în imediata apropiere a Zidului de Vest (cunoscut ca Zidul Plîngerii), vestigiul vizibil rămas din Cel de-al Doilea Templu după ce armatele romane ale lui Titus au cucerit Ierusalimul în 70 d.Hr., un waqf, o fundație pioasă. Acest waqf era destinat pelerinilor originari din Maghreb (Marocul, Algeria și Tunisia de astăzi), atît celor aflați în trecere, cît și celor care decideau să se stabilească la Ierusalim. În acest scop, au fost construite case la baza Zidului Plîngerii, o școală coranică destinată maghrebienilor și propriul lor loc de rugăciune pe Haram al-Sharif. Pentru susținerea operelor de binefacere ale noului waqf, Saladin i-a dăruit lui Sidi Abu Madyan unul dintre cele mai bogate sate de lîngă Ierusalim, Ain Karem. De asemenea, Saladin i-a încredințat fiului său, al-Afdal Ali, sarcina de a reurbaniza secțiunea din jurul Zidului Plîngerii. Așadar, originile cartierului maghrebian și ale waqf-ului care a funcționat pînă în iunie 1967 merg înapoi pînă la vremea lui Saladin. Bazîndu-se pe cercetări anterioare, Lemire arată că „resacralizarea” Zidului Plîngerii este un fenomen ulterior înființării waqf-ului Abu Madyan. Abia în perioada otomană, în secolul al XVI-lea, Zidul Plîngerii a redevenit punct de pelerinaj și rugăciune pentru evrei, fenomen care a continuat să se dezvolte pînă la sfîrșitul perioadei otomane, în 1917. După proclamarea statului Israel în 1948 și împărțirea Ierusalimului între Israel și Iordania, Orașul Vechi, inclusiv Zidul Plîngerii și cartierul maghrebian, a ajuns în partea iordaniană, pe cînd principală sursă de venituri a cartierului, satul Ain Karem, a rămas la est de Green Light, în partea controlată de Israel. În această perioadă, între 1948 și 1967, accesul evreilor la Zidul Plîngerii a devenit imposibil.
Dispariția cartierului maghrebian
Cartierul maghrebian a fost distrus în noaptea de 10 spre 11 iunie 1967. Armata israeliană a învins coaliția statelor arabe vecine într-un război-fulger care a durat doar șase zile. Ierusalimul a fost cucerit în doar două zile, la finalul cărora armata israeliană era în posesie deplină a Orașului Vechi, inclusiv a perimetrului pe care se află Muntele Templului / Esplanada Moscheilor, iar pe Domul Stîncii a fost ridicat steagul Israelului. Pe 7 iunie, rabinul militar Shlomo Goren propunea distrugerea Domului Stîncii ca să se facă loc pentru al Treilea Templu. Totuși, luînd în considerare riscurile pe care le-ar fi adus distrugerea celui de-al treilea loc sfînt al islamului, generalul Moshe Dayan, cel care a condus armata israeliană la victorie, a dispus coborîrea drapelului israelian de pe Domul Stîncii și a reîncredințat administrarea Esplanadei Moscheilor waqf-ului iordanian. Mai mult, prin aceeași decizie a lui Dayan, le-a fost interzis evreilor să se roage pe Esplanada Moscheilor, statu quo care a rămas în vigoare pînă astăzi. Mulți au văzut în distrugerea cartierului maghrebian soluția de compromis a lui Dayan. Ca să lase musulmanilor Esplanada Moscheilor, învingătorii au dispus raderea cartierului maghrebian. A fost astfel creat spațiul larg din fața Zidului Plîngerii, una dintre cele mai cunoscute imagini din întreaga lume. Inevitabil, compromisul din 1967 fost contestat de-a lungul anilor de către naționaliștii evrei care vor să construiască acolo cel de-al Treila Templu. Unul dintre cei care vor astăzi să repună steagul Israelului (suis verbis) pe Muntele Templului / Esplanada Moscheilor este influentul ministru al Securității Naționale, Itamar Ben-Gvir.
La ce visează Ben-Gvir? Dacă e să ne luăm după tortul pe care l-a primit la ziua lui luna aceasta, pregătit chiar de soția lui, răspunsul este: la pedeapsa capitală pentru palestinieni. Tortul, decorat cu un ștreang, avea acest mesaj în glazură: „Cîteodată visele devin realitate”. Ben-Gvir este unul dintre politicienii israelieni care încalcă des interdicția de a nu se ruga pe Muntele Templului / Esplanada Moscheilor. Cu ocazia Zilei Ierusalimului (14 mai), în care se sărbătorește anexarea Ierusalimului de Est de către Israel în 1967, Ben-Gvir, însoțit de un grup de simpatizanți, a urcat pe Esplanada Moscheilor unde s-au rugat, au desfășurat steagul Israelului, iar Ben-Gvir a declarat în fața camerelor de filmat: „Muntele Templului este în mîinile noastre, Muntele Templului este al nostru”. De asemenea, Ben-Gvir spune on the record că ar vrea să construiască o sinagogă pe locul Domului Stîncii.
Cartierul maghrebian a dispărut în 1967 sub șinele buldozerelor, unul din multele momente de distrugere din istoria marcată de conflicte a Ierusalimului. Cazul cartierului maghrebian arată că, de multe ori, aceste conflicte se termină prin anihilare. Caveat lector.
Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghistă.
Credit foto Cartierul marocan din Ierusalim: Wikimedia Commons
