● Obsession (SUA, 2025), de Curry Barker.
Curry Barker are 26 de ani și este văzut ca unul dintre noile fenomene ale horror-ului american. Vine din Internet, sketch comedy și conținut făcut cu bani puțini pentru un public format online. Alături de Cooper Tomlinson, a construit canalul de YouTube that’s a bad idea, unde comedia de situație alunecă spre teritorii neliniștitoare. A atras atenția cu Milk & Serial, un found footage realizat cu aproximativ 800 de dolari și lansat gratuit în reţea. A urmat Obsession, al cărui scenariu l-a scris în paralel cu job-ul de la o cafenea. Prezentat în premieră la Toronto IFF, în secțiunea Midnight Madness, lungmetrajul a declanșat imediat o licitație cîștigată de Focus Features pentru aproximativ 15 milioane de dolari, semn că Hollywood-ul vedea aici mai mult decît un accident viral – succesul de box-office a confirmat asta: vorbim despre un produs independent realizat cu aproximativ 800.000 de dolari, care a strîns peste 370 de milioane de dolari. Raportul dintre cost și încasări e aproape neverosimil, iar ascensiunea pare să fi venit mai ales prin word of mouth: în al doilea week-end american, încasările au urcat spectaculos, sub impulsul zonei Gen Z, obișnuită să transforme totul în meme-uri, reel-uri și reacții la cald.
Premisa filmului poate fi povestită în cîteva secunde: un băiat (Michael Johnston) nu are curajul să-i spună direct fetei pe care o adoră (Inde Navarrette) ce simte, așa că folosește un obiect magic, cumpărat pe cîțiva dolari, dorindu-și ca ea să-l iubească „mai mult decît orice pe lume”; apoi totul se întoarce împotriva lui. În spatele simplității (pe care autorul și-o asumă) se află însă anxietăți recognoscibile – frica de refuz, nevoia de validare, gelozia, posesivitatea, panica de a nu fi ales –, transformate în horror de date-night: te sperie, te amuză, apoi îți dă material pentru reproșuri, autoironie și discuții despre relații. Scenariul ridică astfel o întrebare: ce se întîmplă cînd afecțiunea e confundată cu posesiunea?
Prima secvență avertizează deja că vom asista la o farsă sentimentală. Mărturisirea lui Bear e puternică, vulnerabilă, aproape dezarmantă. Pentru cîteva clipe, îl credem: un îndrăgostit care își pune sufletul pe tavă. Apoi aflăm că momentul nu îi este adresat lui Nikki, ci reprezintă doar o repetiție, ținută în fața prietenului său și a unei chelnerițe dintr-un diner. Cînd ajunge însă în mașină, seara, în fața casei ei, își înghite cuvintele. În locul declarației apare scurtătura magică, simptom al unui prezent în care vrem totul repede și ușor. Aici se află miezul: Bear caută un soi de garanție a iubirii. Îi este frică de libertatea celuilalt, de posibilitatea ca Nikki să nu răspundă la fel, să aleagă altceva, să rămînă în afara controlului lui. Gestul pare romantic doar la suprafață. În fond, el cere anularea libertății. Iar odată ce vraja produce efecte, rămîne captiv într-o responsabilitate morală pe care nu știe cum să o ducă. Cineastul declară că, înainte de magie și dorințe, povestea vorbește despre dinamica unei relații în care o parte simte mult mai intens decît cealaltă, înțelegînd foarte bine granița dintre spaimă și joc. Cu resurse reduse, mizează pe atmosferă, ritm și pe felul în care lumina poate schimba complet un chip: Navarrette e filmată astfel încît să rămînă mereu instabilă – caldă într-un cadru, amenințătoare în următorul, vulnerabilă și spectrală aproape concomitent. Afecțiune și agresivitate.
Aici se vede cel mai bine felul în care tînărul regizor se află la intersecția dintre o sensibilitate de generație nouă și o gramatică mai veche a cinema-ului. El vine din cultura imaginilor rapide, dar vorbește aproape nostalgic și cu admirație pentru horror-ul tradițional, unde camera era un instrument mînuit diferit: într-un podcast invocă distanța focală, adîncimea de cîmp, lățimea cadrului, compoziția, felul în care un close-up trebuie „cîștigat” și păstrat pentru atunci cînd emoția îl cere. Obsession e, așadar, actual prin public și temă, dar își caută tensiunea prin mijloace aproape clasice: formatul 3:2 contribuie la senzația de prindere în capcană; nu e 4:3, deci nu trimite direct la televiziunea veche, dar nici nu are respirația unui widescreen standard. E un raport mai degrabă fotografic, apropiat de 35 mm și de print, ceea ce oferă un aer simultan retro și hip; de aici rezultă cadre compacte, centrate, în care personajele par prinse în mijloc. Se naște astfel o claustrofobie venită atît din situație, cît și din felul în care imaginea organizează lumea: fantasma care promite apropiere ajunge să micșoreze spațiul și să-l transforme într-o capcană – vrei să scapi, dar nu (mai) ai unde. Barker îl menționează pe Ari Aster ca reper (care mizează mai puțin pe șocul instantaneu și mai mult pe compoziție și acumulare), cu toate că e mai jucăuș și mai pop; cei doi împărtășesc această credință că imaginea trebuie să producă neliniște înainte ca scenariul să o explice. Există un moment foarte bun în care Bear pare să se pregătească pentru acea mărturisire de dragoste, în automobil: muzica intră, îl acompaniază, pregătește aproape ironic scena mare. Apoi stinghereala îl întrerupe, iar cîntecul se oprește brusc, ca un comentariu, din interior, al propriului mecanism.
Odată instalată această premisă, Obsession pare să se învîrtă în jurul aceleiași idei fără să o ducă mult mai departe. Situațiile încep să se repete, tensiunea revine în variații apropiate, iar filmul nu capătă mereu substanța pe care ar sugera-o la început. Încercînd să refuze trasee uzuale, Barker ajunge într-o zonă indecisă: vrea atmosferă, ironie, comentariu generațional, fabulă despre posesie, groază psihologică și exercițiu de stil – o formulă cu de toate, care amintește pe alocuri de amestecul excesiv și foarte conștient de sine din Sinners. Dar poate tocmai această indecizie controlată explică, într-o anumită măsură, succesul: e suficient de dur, ironic și romantic-deviant pentru a porni discuții despre frica declarației, nevoia de a fi iubit fără riscul de a fi refuzat și impulsul de a controla ceea ce ar trebui să rămînă liber.
Ion Indolean este critic de film.
