Călătoria cu tata Achim

Mereu am căzut nostalgic la ideea că nu ne putem întîlni părinții în propria lor copilărie, dar așa trebuie să fi fost tatăl meu băiețel, ca în jurul mesei de fotbal, țopăind cu manetele în mînă.

După ce am pierdut-o pe mama în primăvara anului trecut și după lunile de doliu pe care le-am îndurat în casa de la țară împreună cu tatăl meu convalescent, trecut printr-o operație dificilă imediat după înmormîntare, am decis că amîndoi aveam nevoie să plecăm de acasă măcar pentru o scurtă vreme. Dar tatăl meu este genul de om născut și crescut la sat care, imediat după stagiul militar, s-a angajat la oraș doar pentru a se întoarce într-o zi la țară să lucreze pămîntul și să crească animale la adăpostul unei pensii. Mama zicea despre el că e „halap de muncă”. Și avea dreptate: în zilele de sărbătoare suferă fără o unealtă în mînă. Era imposibil, deci, să plec la drum cu un om care are în gospodărie vaci, porci, găini și rațe, plus cîinii și pisicile. Dar cum porcii aveau oricum să fie sacrificați la finalul anului, moartea neașteptată a vacii, urmată de decizia lui de a duce vițica orfană în cireada unui văcar din satul vecin, părea că deschisese o breșă prin care, cu tact, îl puteam scoate din mediul lui.

Mai rămînea, așadar, să-l conving să plecăm împreună într-o mică vacanță de Revelion undeva în străinătate. Dar unde? Nici foarte aproape, dar nici prea departe, și undeva unde să fie cald. O vacanță liniștită, care să nu necesite prea mult efort (tata are, totuși, 75 de ani), dar și una pentru care să nu mă zbat să aranjez eu totul (rezervări, cazare, bilete de avion, închirieri mașină, excursii în zonă). Dacă tot călătoream pentru prima dată cu tata, poate că era timpul să abordez genul de vacanță pe care nu-l mai făcusem niciodată: comod, fără griji și improvizații, scutit de neprevăzut și lipsit de riscuri, organizat în cel mai mic detaliu și, mai ales, de altcineva. De o agenție de turism. Practic, o excursie în grup, genul de vacanță de care eu mă ferisem dintotdeauna. Ultima oară cînd plecasem într-o astfel de vacanță, alături de ai mei, agenția de turism se numea OJT (Oficiul Județean de Turism, pentru cititorii mai tineri), prin care ai mei obțineau niște bilete de tratament prin sindicat și ne duceam ori la Herculane, ori la Amara. Era sfîrșitul anilor ’80, începutul anilor ’90 și, odată cu acele vacanțe în trei, făcute într-un ARO 10 cu prelată, a luat sfîrșit și copilăria mea. De data aceasta eu aveam să fiu adultul responsabil și, la sugestia unei prietene, am descoperit o ofertă de la Christian Tour intitulată Senior Voyage, ce părea ideală pentru mine și tatăl meu septuagenar de la țară și proaspăt văduv.

Spre surprinderea mea, munca de lămurire s-a dovedit mai degrabă formală. Dintre toate destinațiile oferite de pachetul Senior Voyage, am ales Spania, mai exact sud-estul peninsulei iberice, Costa Cálida, iar seara îi arătam tatălui meu, pe Google Maps, localități precum Murcia, Caravaca de la Cruz, Cartagena, Alicante, Cabo de Palos, Elche și, mai ales, îl „ispiteam” despre cum vom vedea noi Africa peste Mediterană. „Alicante? Elche? Păi, ăștia au echipe de fotbal în Primera Division”, a zis tata luminat la față. La cît de încîntat a fost tata de zborul cu avionul mi-am dat seama că nici nu trebuie să-mi mai fac griji pentru restul vacanței. Rareori mai vezi pe cineva care stă cu plăcere la coadă la check-in și care ascultă cu atenție indicațiile stewardesei privind protocolul de siguranță „în cazul puțin probabil al unei depresurizări a cabinei”. Am aterizat seara tîrziu la Alicante, de unde am fost preluați cu autocarul pînă la hotelul Lodomar Spa & Talasoterapia din San Pedro del Pinatar, orășel situat de-a lungul lagunei Mar Menor, o rezervație naturală populată, printre nenumărate alte specii de păsări, și cu flamingo.

Încă de a doua zi mi-a fost clar că grupul organizat sub egida Senior Voyage era exact ce aveam nevoie: cupluri de vîrste apropiate de-a lui, majoritatea pensionari, multe femei singure, unele văduve ca și el, plus cei cîțiva însoțitori (însoțitoare, de fapt), căci s-a dovedit că nu eram singurul care-și adusese în vacanță părintele. Prin natura pachetului turistic, făceam parte dintre „tinerii” grupului, un sentiment de care nu mă mai bucurasem de multă vreme. Demografic vorbind, nici tata, dar nici eu nu ne simțeam singuri, ne recunoșteam situația în mulți dintrei cei din grup, iar atmosfera din restaurantul hotelului unde luam micul dejun și cina îmi amintea de copilăria din stațiunile balneo.

În scurt timp, drumurile cu autocarul de la hotel spre diversele orășele și obiective turistice din sud-estul peninsulei (unele la o depărtare și de 200 de kilometri) au devenit atracții în sine ale vacanței. Pe lîngă peisajul definit de pădurile de pini, de plantațiile nesfîrșite de portocali și măslini, de mii de sere de legume și zarzavaturi (gospodarul din tata nu mai contenea cu exclamațiile), s-au legat prietenii, s-au încheiat alianțe, s-au făcut confesiuni și promisiuni, s-au spus bancuri și rețete culinare, s-au dat sfaturi de grădinărit și renovat case, s-au povestit pățanii, drame, vieți, unde mai pui toate informațiile istorice, culturale, dar și agricole, pe care cei doi ghizi, ambii români stabiliți în acea parte a Spaniei, le-au turuit la microfonul autocarului ca-n timpul drumețiilor cu clasa din școala generală.

Am mers în toate excursiile oferite de pachet. În Murcia, orașul reședință al regiunii istorice care pînă în 1243 fusese maură, deci arabă, am văzut zidurile vechiului oraș musulman Murcyia, care a lăsat loc catedralei gotice Sfînta Maria (cu al ei turn de piatră înalt de 93 de metri). În Caravaca de la Cruz, unul dinte cele cinci orașe sfinte ale catolicismului recunoscute de Vatican, oraș locuit succesiv de iberi, romani și mauri, am văzut crucea din Sanctuarul La Vera Cruz construit în 1232, dar și biserica El Salvador, o bijuterie arhitecturală de secol XVI, care însă nu l-a impresionat pe tata nici pe departe cît a făcut-o Casa-Muzeu Caballos del Vino, o reședință aristocratică de secol XVIII, care expune, prin fotografii, filmări și impresionante obiecte textile decorative lucrate manual, istoria unui festival dedicat cailor, declarat patrimoniu cultural imaterial UNESCO. (Pînă la începutul anilor 2000, tata a lucrat pămîntul cu o iapă, pe care a înlocuit-o cu un mini-tractor, lucru care-l face și acum foarte sentimental în preajma cailor.)

În Cartagena, unul dintre cele mai vechi orașe ale Spaniei, am explorat vestigiile antice, amfiteatrul roman, Qart Hadast, orașul întemeiat de generalul Hasdrúbal în 228 î.Hr., zona zero a războaielor punice, marile confruntări dintre Roma și Cartagina, care aveau să schimbe soarta Mediteranei. Aici se află și Catedrala Santa Maria la Vieja, construită pe locul celei mai vechi dintre bazilicile creștine ale Spaniei, din elemente ale construcțiilor romane și bizantine. I-am arătat tatei în ghidul orașului lista cu cele 44 de muzee (printre care și un Muzeu al Arheologiei Subacvatice), situri arheologice, catedrale, biserici, bazilici, palate, vile și alte clădiri de patrimoniu și tata s-a albit la față crezînd că aveam de gînd să le vizităm pe toate. Cînd am coborît pe principala arteră comercială, Calle Mayor, străjuită de fațadele clădirilor în stil Art Nouveau, cazinoul, Casa de Cervantes, Gran Hotel, tata nu mai vedea istorie în fața ochilor, ci doar cerveza și jamón. A fost ziua în care a recunoscut că uneori e mai ușor la munca cîmpului decît la pasul turistului.

A doua zi ne-am trezit în cartierul istoric El Barrio din Alicante, un labirint de străduțe pietruite, clădiri colorate, terase animate și balcoane florale, asta înainte să urcăm cîteva mii de trepte pînă la Castelul Santa Barbara, situat pe Muntele Benacantil care domina ca o coroană de stînci orașul și marea, și apoi să coborîm tot atîtea trepte spre centrul vechi pentru a vizita Catedrala San Nicolás și Basilica Santa Maria, alte două lăcașuri cu arhitectură impresionantă. Dar ce l-a impresionat pe tata a fost, așa cum mă așteptam după ce admirase cu gura căscată feroneria balcoanelor din Cartagena, promenada orașului, pavată cu peste șase milioane de piese de mozaic în nuanțe de roșu, negru și crem, formînd un model ondulat unic, simbol al orașului.

Abia ne intraserăm în ritm cînd am aflat că plănuita croazieră pe Mar Menor, cea mai mare lagună de apă sărată din Europa, o minune a geografiei marine întinsă pe o suprafață de 170 de kilometri pătrați, s-a anulat. Urma să descoperim o suită de insule cu origini vulcanice, parte a unor rezervații naturale protejate, dar n-a fost să fie. În schimb, îmbăiați în soarele blînd al Mediteranei, am ajuns la Cabo de Palos, un fost sat pescăresc, astăzi faimos pentru farul ce oferă o priveliște panoramică asupra coastei, nu departe de La Manga, o barieră separată de apele mării de un spectaculos liman de nisip lung de 22 de kilometri. „Cînd am săpat eu heleșteul cu tractorașul…”

În dimineața de după petrecerea de Revelion (primul petrecut cu tatăl meu după aproape douăzeci și cinci de ani) ne-am plimbat la braț prin San Pedro del Pinatar, orășelul cu magazine, baruri, restaurante, piață locală, toate închise, dar cu o frumoasă promenadă învecinată cu băile terapeutice de nămol și un mic port, unde am privit iahturile ce plecau sau ancorau în zona debarcaderului. Am băut două cervezas pe o terasă sub niște palmieri, privind cum se retrage lumina de pe cerul brăzdat de pescăruși într-un moment prelung de liniște în care nu ne-am spus nimic, uimit eu de faptul că tata e în stare să stea degeaba fără grija vreunei munci amînate. În timpul tuturor acestor lungi plimbări pe străzi și străduțe, piețe și piațete, în fața și în interiorul catedralelor și bazilicilor, pe esplanade și metereze, prin plantația de palmieri din Elche (200 de hectare cu totul), tata era mereu atent, ca un școlar silitor, la informațiile oferite de ghizi, iar uneori era așa de surprins ori impresionat de ce auzea încît ținea să mi le repete imediat, entuziasmul transformîndu-l într-un ecou aproximativ.

Dar, dacă e să fiu sincer pînă la capăt, după zborul cu avionul, al doilea moment de extaz al vacanței a fost primul mic dejun de la hotel cînd a descoperit conceptul all-inclusive. Născut, crescut, însurat, devenit tată în comunism, ieșit la pensie în anul 2000, moment în care a devenit nedezlipit de gospodăria lui, tata n-avea de unde să știe că între timp omenirea a inventat restaurantul în care poți mînca toate felurile de mîncare deodată și în orice cantitate. Practic, pînă crăpi. Nu știu dacă l-am mai văzut vreodată pe tata consternat deopotrivă în uimire și entuziasm ca în acea primă dimineață la all-inclusive. Dar pe lîngă restaurantul cu bufet variat de mîncăruri murciane și mediteraneene, tata a apreciat hotelul și datorită centrului spa de talasoterapie. Nu știu alții cum sînt, dar mi-a tresăltat inima de duioșie să-mi văd tatăl în slip (în slipul meu), cu corpul lui de țăran septuagenar atletic, intrînd în jacuzzi, în saună, în piscina cu apă sărată, cu o anume sfială de parcă se bucura ilicit de acel mod de relaxare văzut numai în filme cu milionari. I-am propus masaj, i-am propus împachetări, dar el a preferat să jucăm fotbal de masă la barul restaurantului, unde în cele din urmă, sub forma unor nenumărate fișicuri de monede de 1 euro, practic am cheltuit cei mai mulți bani de buzunar din toată vacanța.

Mereu am căzut nostalgic la ideea că nu ne putem întîlni părinții în propria lor copilărie, dar așa trebuie să fi fost tatăl meu băiețel, ca în jurul mesei de fotbal, țopăind cu manetele în mînă, jubilînd la golurile înscrise, exaperat la golurile primite, suspicios cu privire la funcționalitatea totală a jucătorilor de plastic din echipa lui…

 

(O variantă sensibil extinsă a acestui text va apărea în Almanahul Dilema 2027, aflat în pregătire)

Share