România apare, în două statistici europene recente, în clasamente pe care rareori le asociem. Este țara din Uniunea Europeană care alocă cea mai mică pondere din PIB educației și, în același timp, se află printre statele cu cele mai ridicate niveluri declarate de violență asupra femeilor.
Simpla alăturare a celor două statistici nu înseamnă însă că una o provoacă pe cealaltă. Nu putem spune că mai puțini bani pentru școli produc automat mai multă violență domestică. Însă datele arată ceva care merită analizat: nivelul scăzut de educație este asociat cu o vulnerabilitate semnificativ mai mare la violența domestică, iar educația este considerată de Organizația Mondială a Sănătății unul dintre factorii care pot influența acest fenomen.
România alocă doar 3% din PIB educației
Cele mai recente date publicate de Eurostat, în luna august, plasează România pe ultimul loc în Uniunea Europeană în privința cheltuielilor publice pentru educație raportate la PIB. În 2023, România a alocat educației 3% din PIB. Media Uniunii Europene a fost de 4,7%, iar la capătul opus al clasamentului s-au aflat Suedia, cu 6,8%, Finlanda, cu 6,3%, și Belgia, cu 6,2%. După România, cele mai reduse ponderi au fost înregistrate în Grecia, 3,3%, și Malta, 3,4%. Diferența față de media europeană este importantă și pentru că finanțarea nu se traduce numai prin salariile profesorilor. Înseamnă infrastructură, acces la școală, consiliere, prevenirea abandonului, programe educaționale și capacitatea sistemului de a interveni acolo unde copiii cresc în medii vulnerabile. Iar educația nu produce efecte doar în sala de clasă, ci influențează ulterior șansele de angajare, veniturile, autonomia economică și capacitatea unei persoane de a-și cunoaște și apăra drepturile.
O altă statistică europeană descrie o realitate mult mai dură. Datele unui alt sondaj european privind violența domestică arată că aproximativ 49% din femeile din România care au avut un partener au experimentat, de-a lungul vieții, violență psihologică, fizică, inclusiv amenințări, sau sexuală din partea unui partener intim. Violența psihologică este raportată de 45,5% din femeile din România, față de 29,9% la nivel european. În această categorie intră comportamente precum controlul, intimidarea, umilirea, amenințările și alte forme de abuz psihologic.
Una dintre cele mai relevante informații pentru România apare însă atunci cînd victimele sînt analizate în funcție de studiile absolvite. Potrivit prelucrării datelor Eurostat realizate de Monitorul Social, 60,4% din femeile din România cu nivel redus de educație (cel mult studii gimnaziale) declară că au fost victime ale violenței din partea partenerului intim. Procentul scade la 47,9% în cazul femeilor cu educație medie și la 35,8% în cazul celor cu studii superioare. Bineînțeles, asta nu înseamnă că diploma protejează automat împotriva unui partener violent. Mai mult de o treime dintre femeile cu studii superioare raportează asemenea experiențe, ceea ce arată cît de răspîndit este fenomenul. Totuși, distanța dintre 60,4% și 35,8% este suficient de mare pentru a ridica o întrebare importantă: ce anume oferă educația unei persoane, dincolo de cunoștințele acumulate în școală?
OMS: educația scăzută este unul dintre factorii de risc
Organizația Mondială a Sănătății include explicit nivelul redus de educație printre factorii asociați violenței din partea partenerului intim și violenței sexuale. Dar OMS atrage atenția asupra unui lucru esențial: violența nu are o singură cauză. Ea rezultă din interacțiunea factorilor individuali, familiali, comunitari și sociali. Printre aceștia se află experiența abuzului în copilărie, expunerea la violență în familie, consumul nociv de alcool, atitudinile care justifică violența, comportamentele de control în relații și dezechilibrele de putere.
La nivelul întregii societăți intervin, printre altele, sărăcia, șomajul, normele care limitează autonomia femeilor și slaba aplicare a legislației împotriva violenței. Cu alte cuvinte, educația este o piesă importantă dintr-un mecanism mult mai complicat.
Legătura devine mai ușor de înțeles dacă educația nu este privită doar ca numărul anilor petrecuți la școală. Mai multă educație poate însemna acces mai bun la piața muncii și, implicit, o autonomie financiară mai mare. Iar independența economică poate conta enorm atunci cînd o victimă încearcă să părăsească o relație abuzivă. Înseamnă și acces la informație: capacitatea de a identifica anumite comportamente drept abuz, de a cunoaște instituțiile la care se poate apela și de a înțelege că violența psihologică, controlul financiar, izolarea sau amenințarea nu sînt simple „probleme de familie”.
Dar rolul educației începe cu mult înainte ca un adult să ajungă într-o asemenea relație. Școala poate fi locul în care un copil învață că gelozia nu este o dovadă de iubire, controlul nu este grijă, un refuz trebuie respectat, iar violența nu devine legitimă pentru că se produce între doi oameni care formează un cuplu. UNESCO arată că educația privind relațiile, egalitatea, drepturile și consimțămîntul poate dezvolta empatia, negocierea, gîndirea critică și capacitatea tinerilor de a pune sub semnul întrebării norme sociale care întrețin relațiile inegale de putere și violența.
Există încă un mecanism important. OMS identifică atît experiența abuzului în copilărie, cît și asistarea la violență în familie drept factori asociați cu violența ulterioară în relațiile intime. Un copil care crește într-un mediu în care agresiunea, controlul și umilirea sînt normalizate riscă să primească de acasă o definiție profund distorsionată a relației dintre adulți. În asemenea situații, școala poate deveni unul dintre puținele spații în care acel model este contestat.
Educația nu poate șterge ceea ce se întîmplă acasă, dar poate oferi un vocabular diferit: ceea ce copilul vede nu este „normal”, violența nu este un atribut firesc al familiei, iar cel agresat are drepturi și poate cere ajutor. De aceea, prevenția violenței nu începe doar la poliție, în momentul în care cineva sună la 112. Poate începe cu ani înainte, într-o sală de clasă.
Economia în educație provoacă mai multă violență în societate?
Ar fi incorect să punem cele două clasamente unul peste celălalt și să conchidem că o țară care cheltuiește mai puțin pentru educație va avea inevitabil mai multă violență domestică. Chiar cifrele europene contrazic o asemenea relație mecanică. Suedia alocă educației 6,8% din PIB, cel mai ridicat procent dintre statele UE în datele Eurostat pentru 2023. În același timp, sondajele europene înregistrează și în unele state nordice niveluri ridicate de violență declarată asupra femeilor. Asta arată că finanțarea educației nu poate explica singură fenomenul.
Mai există norme culturale, inegalități de putere, consum de alcool, funcționarea instituțiilor, legislație, servicii pentru victime și chiar diferențe între societăți privind disponibilitatea femeilor de a recunoaște și declara experiențele de abuz. Tocmai de aceea, cea mai relevantă comparație nu este între România și Suedia, ci între femeile din România cu niveluri diferite de educație. Aici diferența este greu de ignorat: de la 60,4% în cazul femeilor cu educație redusă la 35,8% în cazul celor cu studii superioare.
Educația nu reprezintă un vaccin împotriva violenței. Un agresor poate exista în orice clasă socială, iar o victimă poate avea orice nivel de studii. Dar educația poate schimba resursele cu care o persoană intră într-o asemenea situație: veniturile pe care le poate obține, gradul de autonomie, accesul la informație, capacitatea de a identifica abuzul și posibilitatea concretă de a pleca. Iar la nivelul unei societăți poate influența ceva și mai profund: ceea ce generațiile următoare ajung să considere acceptabil într-o relație.
Legătura dintre educație și violență există, dar este mai complexă decît două clasamente puse unul lîngă altul. Nu putem afirma că România are un nivel ridicat al violenței împotriva femeilor pentru că investește doar 3% din PIB în educație. Datele nu permit o asemenea concluzie cauzală. Putem însă spune altceva, susținut atît de statisticile românești, cît și de studiile internaționale: educația scăzută este unul dintre factorii asociați unei vulnerabilități mai mari la violența în cuplu, iar educația poate constitui unul dintre instrumentele de prevenire. OMS consideră că reducerea violenței presupune intervenții simultane asupra factorilor individuali, relaționali, comunitari și sociali.
În acest context, ultimul loc ocupat de România în UE pentru finanțarea educației capătă o semnificație care depășește performanțele elevilor la examene. O școală nu îi învață pe copii doar matematică, istorie sau gramatică. Îi poate învăța ce înseamnă limitele personale, respectul, egalitatea, consimțămîntul, autonomia și faptul că violența nu este o formă legitimă de exercitare a puterii. Iar într-o țară în care aproape jumătate dintre femeile care au avut un partener declară că au experimentat o formă de violență din partea acestuia, întrebarea despre cît și cum investim în educație nu mai este doar una strict despre școală.
