Actualitatea politică românească seamănă suspect de mult cu literatura. Desemnarea-surpriză a lui Adrian Veștea pentru funcția de prim-ministru, reacțiile furibunde care au urmat, acuzațiile de trădare din toate părțile, negocieri de ultim moment, repoziționări spectaculoase, toate au creat strania senzație că pe scena politică se joacă, de fapt, încă o dată, piesa lui Caragiale. Toate personajele au fost acolo: Trahanache, Tipătescu, Farfuridi și Brînzovenescu, Cațavencu și, bineînțeles, Dandanache. Însă spectacolul politic nu se termină odată cu căderea cortinei. Publicul nu se poate întoarce acasă, în confortul realității sale cotidiene, pentru că rămîne captiv în sală, obligat să suporte consecințele reprezentației. Este publicul spectator uluit și confuz, care încearcă să înțeleagă ce se întîmplă în jurul lui: Cetățeanul turmentat.
Trădarea, condimentul politicii mioritice
În ultimele zile, cuvîntul „trădare” a condimentat aproape toate discursurile politice. Atît de mult încît a devenit singurul gust pe care l-a mai simțit publicul. PNL a vorbit despre încălcarea unor înțelegeri și despre trădarea unor angajamente politice. Președintele Nicușor Dan declarase răspicat că una dintre liniile roșii ale formării noului guvern este reprezentată de AUR. După nominalizarea-surpriză a lui Adrian Veștea, responsabilitatea construirii unei majorități parlamentare a fost însă transferată în întregime asupra premierului desemnat, lăsînd să se înțeleagă că are cale deschisă către negocierile cu AUR. Pentru electoratul lui Nicușor Dan, această schimbare radicală de poziție a fost interpretată drept o trădare.
George Simion a intuit imediat oportunitatea. L-a obligat pe Adrian Veștea să vină pe terenul adversarului, la sediul AUR, alimentînd speculațiile privind o posibilă susținere parlamentară. În siajul acestei mutări, electoratul AUR a fost prins de frisoane: o asociere cu PSD ar fi fost echivalentă cu o trădare. Însă, în discursul de dinaintea votului, liderul AUR a schimbat brusc registrul. Deși la început a declarat că nu le va impune parlamentarilor propriului partid cum să voteze, afirmație întîmpinată cu aplauze inclusiv din partea unor membri PSD, imediat a anunțat că nu va susține învestirea guvernului și și-a îndemnat colegii să părăsească sala. Liderul UDMR, Kelemen Hunor, a descris momentul drept un veritabil „șah și mat”. La scurt timp, Paul Stănescu a mers și mai departe, afirmînd că PSD a greșit atunci cînd a etichetat AUR drept partid extremist și amintind că formațiunea reprezintă opțiunea electorală a unui segment important al electoratului român.
Poate că decorul s-a modernizat, poate că personajele și-au schimbat costumele, însă intrigile, orgoliile și eterna invocare a trădării au rămas surprinzător de familiare. La mai bine de un secol de la reprezentația piesei O scrisoare pierdută, Cetățeanul turmentat a rămas încă în sală, întemnițat de întrebarea: „Eu cu cine votez?“.
Alți oameni, aceleași tipologii
Caragiale nu a descris doar politica românească. A descris natura umană atunci cînd se întîlnește cu puterea – iar în România pare că această întîlnire este devastatoare: copleșește pînă la întunecarea minții.
Trahanache, omul sistemului, calm, aparent echilibrat, este convins că politica se face cu „puțintică răbdare”, înțelegeri și compromisuri, nu ridică niciodată tonul, nu pare scandalizat de nimic. În realitate însă, pierde pe toate planurile și nici măcar nu-și dă seama. Tipătescu reprezintă cealaltă față a puterii: politicianul energic, convins că legitimitatea vine din capacitatea de a lua decizii rapide. Omul care crede că poate controla jocul și că regulile pot fi ajustate atunci cînd circumstanțele o cer. În jurul său gravitează adesea entuziasmul susținătorilor și nemulțumirea adversarilor. Tipătescu este puternic, însă nu atît de puternic pe cît crede. Farfuridi și Brînzovenescu, cei care văd conspirații peste tot, intuiesc trădări la fiecare colț, avertizează în permanență că cineva pregătește o lovitură de culise. În fapt, ei nu fac nimic concret. Urlă fără program, doar ca să aibă senzația că există. Sînt incapabili să acționeze, să propună o alternativă. Agitația lor este zgomotoasă, însă sterilă. Denunță, suspectează, incită, fără să ofere vreodată o soluție. Cațavencu, ambițios și talentat vorbitor, abil și mereu pregătit să schimbe tabăra dacă interesul o cere, este marele oportunist al scenei politice. Vorbește despre principii, dar negociază funcții. Invocă interesul național, dar urmărește interesul personal. Se declară apărător al democrației, însă nu ezită să folosească șantajul atunci cînd are ocazia. Adoră să își umilească adversarii politici, în numele patriei, hrănindu-și, în fapt, micul orgoliu infantil.
Deasupra tuturor plutește Dandanache. Personajul apărut de nicăieri, Dandanache strică orice ecosistem politic, ajunge candidat doar pentru că este numit de la „Centru”. Dandanache nu excelează cu nimic. Nu este inteligent, nu are nici o competență, zero charismă. Singura sa calitate este că apare la momentul potrivit și profită de haos. Simbolul victoriei accidentului asupra meritului, a conjuncturii asupra competenței.
Eu cu cine votez?
Acestea sînt personajele care evoluează de mai bine de 30 de ani pe scena politică din România în fața unui public de Cetățeni turmentați. De ce nu ne depărtăm de Caragiale? Poate pentru că încă nu gîndim în termeni de pragmatism politic. Poate pentru că politica este încă, pentru noi, un spectacol. Confundăm emoția cu rațiunea. Îl „iubim” pe unul, îl „urîm” pe altul, cuvinte între care cuvîntul „trădare” este la fel de ușor de pasat ca o minge de ping-pong peste fileu.
În societățile care au reușit să se dezbare de universul tipologiilor caragialiene, oamenii au înțeles că încrederea se pune în programe coerente, nu în persoane. Oamenii nu votează pentru că unul vorbește mai cu patos, nu acceptă un argument pentru că vine de la un lider charismatic și nu se prăbușesc emoțional cînd un politician îi dezamăgește. Dar noi ne îndrăgostim de politicieni, nu căutăm să înțelegem proiectele. Sîntem dezamăgiți de oameni, nu de mecanismele din spatele lor. Căutăm salvatori de moment, nu un program pe termen lung. Cînd apare un lider nou, sperăm că el va schimba totul. Cînd ne dezamăgește, căutăm următorul lider care va schimba totul.
Caragiale vorbea de fapt despre acest mecanism care creează marionetele perfecte pentru un public care adoră spectacolul bulevardier. Care rîde, bineînțeles, fără să înțeleagă și, de multe ori, ignorînd trama tragediei din spatele umorului. Chiar dacă, economic și tehnologic, România s-a schimbat enorm, trăim încă într-o stare de tranziție psihologică. Sîntem mult mai occidentali decît eram acum treizeci de ani, dar încă avem reflexul de a trata puterea ca pe o relație personală și nu ca pe o funcție administrativă. Rareori discutăm despre programe, proiecte, performanță instituțională. Discutăm despre orgolii, intenții, trădări, loialități și conflicte personale.
Bineînțeles, Caragiale este confortabil. Și pe Caragiale noi îl considerăm amicul nostru. Dacă spui că trăiești într-o țară caragialiană, poți rîde. Umorul devine un analgezic. Problema este că uneori rîsul ne face să uităm că avem obligația de a schimba ceva. Și există o mare diferență între a-l citi pe Caragiale și a locui în el. Recunoaștem politicienii actuali în personajele caragialiene fără să ne simțim obligați de a anula spectacolul. De peste o sută de ani spunem: „Uite-l pe Cațavencu!”, „Uite-l pe Farfuridi!”, „Uite un Dandanache!”, uitînd că, în fapt, noi sîntem Cetățeanul turmentat. Uitînd că, în fapt, Caragiale nu este mare pentru că a descris politicienii români. Este mare pentru că a descris electoratul român. Trahanache, Tipătescu, Farfuridi, Cațavencu și Dandanache nu ar fi supraviețuit de un secol prin forțe proprii. Ei sînt recreați permanent de un public care continuă să prefere spectacolul în locul instituțiilor.
Cum evadăm din Caragiale
Poate că adevărata actualitate a lui Caragiale nu stă în asemănarea dintre politicienii de astăzi și personajele sale, ci în faptul că publicul a rămas neschimbat. Rîdem de Cațavencu, ne indignăm în fața lui Dandanache și privim cu superioritate agitația lui Farfuridi, fără să observăm că spectacolul continuă pentru că noi continuăm să cumpărăm bilet. Și cît timp publicul acceptă forma fără fond, Cotroceniul va continua să semene cu arena din județul lui Tipătescu.
Alegătorul român nu cere proiecte pe termen lung sau competență, ci se mulțumește cu gesturi teatrale, scandal sau promisiuni nerealiste. Poate doar în ziua în care vom cere mai puțin charismă și mai multă competență, mai puține promisiuni și mai multă responsabilitate, mai puțină dramaturgie și mai multă administrație, Caragiale va începe să-și piardă caracterul profetic. Va rămîne ceea ce ar fi trebuit să fie de mult: unul dintre cei mai mari scriitori români, nu cel mai precis comentator al prezentului nostru politic.
Iar Cetățeanul turmentat va putea părăsi, în sfîrșit, teatrul.
