„Viitorul nu se scrie doar cu cifre sau tehnicalități” – interviu cu Mihaela GÎNJU

Masterandă a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București, secția Etică aplicată în afaceri, și antreprenoare în educație, Mihaela Gînju este fondatoarea programului „Erisma – Leadership Creativ”, care a împlinit anul acesta 20 de ani de educație umanistă în leadership, însumînd 40 de serii cu peste 700 de participanți, lideri ai mediului de afaceri privat din România.

Mai întîi, cum a apărut și, mai ales, ce presupune un astfel de program?

Erisma este un program de leadership de 11 săptămîni, cu cîte o întîlnire pe săptămînă, în care studiem tehnici din arta actorului, scriere creativă, filosofie, psihologie și vorbire în public. Dar, sigur, e firesc ca cititorii să se întrebe: între atîtea programe de leadership de ce mai era nevoie de încă unul?

Să vă povestesc o întîmplare. Eram în anii 2000 la o conferință de business și primii vorbitori erau doi directori români de multinațională. La fel ca mine, lucrau din 1992, participaseră la crearea industriei lor și acum erau invitați să vorbească despre ce știau mai bine: despre domeniul IT în care erau experți și despre evoluția domeniului din ultimii ani, evoluție în care fuseseră implicați. Cei doi vorbitori au citit ceva dintr-o prezentare în Power Point și au plecat rapid de pe scenă, în timp ce publicul moțăia în sală.

Al treilea vorbitor a fost un canadian venit de două săptămîni în România. Și nici nu a intrat bine pe scenă că întreaga sală s-a trezit, a devenit interesată de personaj, de ce spunea, în fine, în fața noastră se întîmpla ceva. Nu era spectacol, ci era un om care venise să se întîlnească cu alți oameni, pregătit să se întîlnească cu alți oameni. De aici pornește povestea Erisma.

În copilărie am petrecut mult timp pe scenă (membră a echipei de copii ai Televiziunii Române încă de la înființare, în 1972, elevă la vioară și pian în școala de muzică, cu audiții trimestriale în fața publicului, prezentatoare de spectacole la Sala Radio sau Sala Palatului, și în multe alte locuri), am putut să văd de unde vine această frînă – frica de a vorbi în public pe care o au cei mai mulți oameni ajunși, prin propria lor competență și cu propriul lor efort, în poziții de conducere. Iar frica aceasta vine, pe un prim palier, de la faptul că nu au avut experiență de scenă în educația formală.

Însă cînd vorbim despre leadership, și anume despre capacitatea noastră de a mobiliza oamenii pentru atingerea unui obiectiv comun, vă propun să ne uităm puțin la acest fenomen în adîncime. Și pentru a da un răspuns am să mă folosesc de lucrarea de filosofie a lui J.M. Bokenschi intitulată Ce este autoritatea? în care el spune că dacă încercăm să încadrăm logic conceptul de autoritate după criteriile pe care le avem de la Aristotel, Autoritatea nu este o ființă, nu este un lucru, nu este o circumstanță de loc sau de timp, nu este un sentiment, ci este o relație.

O relație dintre o persoană învestită formal cu autoritate, un „subiect” al autorității și o altă persoană asupra căreia se manifestă autoritatea. Relația are două sensuri, deci, ca să se manifeste, înseamnă că persoana care este „obiect al autorității” trebuie să o accepte, să o recunoască. Și cînd o acceptă? Cînd obiectivul este comun și cînd persoana învestită cu autoritate este de încredere. Cum se creează această încredere? Prin comunicare, ca orice relație.

La conferința pe care am evocat-o mai sus, vorbitorii noștri români aveau multă competență în domeniu, deci erau oameni de încredere din perspectiva competențelor. Însă ceea ce nu au reușit ei să facă a fost să intre într-o relație cu publicul lor. Oricare dintre noi știe că o relație pornește numai atunci cînd îți permiți întîlnirea cu celălalt, adică atunci cînd îi permiți celuilalt „să te vadă”, „să te cunoască”, pentru a-i transmite invitația nerostită de a se deschide către tine, la rîndul său.

Ce căutăm să aflăm despre celălalt cînd celălalt este un lider? Competență? Desigur. Experiență? Desigur. Dar, încă și mai important, dorim să aflăm ce fel de om este. Mai exact, cine este el?

Iar pentru un lider, adică pentru cineva care are de mobilizat oamenii pentru atingerea unui obiectiv comun, lucrul acesta, capacitatea de a se oferi spre a fi cunoscut, este de importanță majoră. Pentru că obiectivele de business sînt ținte de atins în viitor. Deci noi, liderii, dorim să fim urmați pe un drum al necunoscutului, care este viitorul. Iar viitorul nu se scrie doar cu cifre sau tehnicalități. Viitorul se construiește împreună și alături de oameni în care avem încredere.

De aceea, cu programul Erisma, ne-am dorit încă de la început să dăm liderilor o experiență în care să descopere că au tot ce le trebuie nu doar în sfera competențelor, unde sînt foarte buni, cît, mai ales, că au tot ce le trebuie la nivel de experiență umană care să merite să fie arătat, comunicat, ca să poată construi relații de încredere la scenă deschisă, acolo unde este cel mai greu să fii, să te arăți, și care este locul liderului.

Erudio și Erisma par niște cuvinte miserioase.

Erudio, numele firmei, înseamnă în limba latină a te educa pentru a te șlefui, deci vorbește despre evoluție prin educație. Erisma este numele unei plante, care are o frumoasă și bogată inflorescență, iar nouă ne-a vorbit despre obiectivul nostru ca oameni, acela de trăi pentru a înflori.

Dar leadership-ul creativ?

Am ales această sintagmă pentru a ne păstra ideea că evoluția este o creație și autocreație. Și o să mă opresc puțin asupra modulelor din program: tehnicile teatrale, scrierea creativă, autocunoașterea, valorile liderului.

Am introdus tehnicile teatrale în Erisma pentru acea parte a exercițiilor din arta actorului care îi pregătește pe actori să stea singuri pe o scenă priviți de oamenii din public. Noi, ca lideri, nu avem nevoie de știința de a construi un personaj, asta este treaba actorilor. Dar, în teatru, pînă să ajungă să învețe cum se construiește un personaj, prima încercare a oricărui tînăr actor este aceea de „a se lăsa văzut”. Iar aici există un set de tehnici teatrale de relaxare, de atenție și de concentrare, pe care orice om care se ridică în picioare ca să vorbească unui grup de oameni, asemenea unui actor, are nevoie să și le însușească.

Însă, spre deosebire de arta actorului care mai tîrziu în pregătirea lui va învăța să reproducă cu veridicitate un text care nu îi aparține, în leadership textul ne aparține, pentru că pe noi înșine trebuie să ne prezentăm cît mai veridic în ochii celorlalți.

Și aici se naște o provocare încă și mai grea decît aceea de a sta pur și simplu firesc pe o „scenă”, și anume: ce să spunem despre noi? Pentru că atunci cînd trebuie să vorbești despre tine, ai nevoie, pe de o parte, să știi ce e de spus despre tine și, pe de altă parte, să fii convins că poveștile tale sînt relevante pentru ceilalți.

Fiecare dintre noi are nevoie de un grup de oameni în care să descopere că este relevant atunci cînd vorbește despre el însuși. Și atunci, în Erisma, am introdus un fir roșu, o întrebare la care revenim adesea în exercițiile noastre: „Cine ești tu?“. O facem apelînd la convenții creative: cine ești tu în cifre, sau cine ești tu ca un film western, sau cine ești tu în dialog cu un extraterestru etc. Și de fiecare dată ținem un discurs în fața colegilor, a grupului de lucru, prin care, în fapt, împărtășim fragmente de viață. Această împărtășire ne dă ocazia să ne validăm relevanța și ne dă curaj să povestim despre învățămintele noastre de viață care ne-au format și care stau sub semnul lui „Cine ești tu?”.

Despre admirație

Deci un principiu ar fi împărtășirea...

Absolut, pentru vă prin această împărtășire se mai obține ceva foarte valoros, admirația. Cînd asculți poveștile de viață ale colegilor tăi de grupă înveți și descoperi. Și cînd înveți și descoperi prin ceilalți, admiri. Admiri omul și admiri experiența lui care îți permite să înțelegi mai mult și mai nuanțat despre viață, despre sensul ei și despre rostul tău.

„Bine, dar care sînt poveștile mele formatoare, ce anume am eu de împărtășit?” Este o întrebare firească pe care o auzim de multe ori. Și, din nou, rostul scrierii creative sau al exercițiilor de autocunoaștere este acela de a scoate la iveală un număr de întîmplări din viața fiecăruia dintre noi care sînt puncte de cotitură în evoluția noastră ca oameni. Firește că există o sumă de povești care ne sînt familiare, dar abia cînd le rostești de la un capăt la altul, le fixezi, în primul rînd, pentru tine.

Leadership creativ, pentru noi, este procesul în care îți dai formă, te autocreezi făcînd ordine în amintiri, în învățăminte, principii și valori, avîndu-le astfel oricînd la îndemînă, cîștigînd, astfel, siguranță de sine, încredere în sine.

Abia atunci, cînd te simți stăpîn pe tine însuți, e posibil să te deschizi pentru întîlnirea cu ceilalți. Altfel, simplele tehnici de vorbire în public sau rețetele de orice fel pentru o astfel de instanță nu sînt de prea mare ajutor, pentru că dacă nu ai „textul tău”, asupra căruia ai reflectat și pe care l-ai validat cu ceilalți, nu o să ai curajul să deschizi poarta întîlnirilor cu ceilalți și nici canalul de comunicare prin care se construiește încrederea.

Iar aici aș vrea să mai fac o precizare. Discursul de leadership este un discurs personal care invită la întîlnire. El nu este niciodată un discurs „perfect” și nici nu are ca scop să arate cît de bun vorbitor este liderul. Ci este un discurs care unește oameni, echipe, organizații, care, dacă sînt unite prin aceste fire ale încrederii, vor avea și curajul, și dorința să construiască această mare necunoscută care este viitorul.

Există și un set de principii ale programului?

Da. Cînd am scris conceptul Erisma am definit și principiile programelor sale: 1) împărtășirea; 2) admirația; 3) emoția; 4) ludicul și 5) cunoașterea.

În chestiunea cunoașterii lucrurile sînt clare: înțelegi mai mult dacă cunoști mai mult. Așa că există în programul nostru secțiuni solide de teorie din domeniile pe care le studiem. În privința ludicului, ne-am întrebat cum vom aborda totuși astfel de teme mari: cine sînt eu sau ce este viața bună? Iar răspunsul a fost unanim: cu umor, cu bună dispoziție, prin joc. Procesul descoperirii de sine cere îngăduință. Și am lăsat liberă emoția, pentru că emoția apare atunci cînd ceva ne atinge sufletul – un semn că trăim un moment de adevăr. Și noi chiar asta dorim să vedem de la liderii noștri pentru a-i crede, pentru a-i urma: emoția care ne semnalează că sînt oameni adevărați.

„Întîlnirile Erudio” și Estoria sînt programe însoțitoare. Despre ce e vorba?

„Întîlnirile Erudio” stau sub principiul cunoașterii. Și un alt rol important pe care îl are un lider, pe lîngă acela de a crea încredere, este că are responsabilitatea viitorului. Noi așteptăm de la lideri să aibă o viziune despre viitor, viitor care se construiește din ideile cu care ne reprezentăm lumea și de aceea am considerat important să-i expunem pe cursanți unor conferințe care să le deslușească ideile cu care operăm astăzi.

Astfel, în cele circa 80 de conferințe pe care le-am organizat în acești ani, majoritatea avîndu-l ca invitat pe Horia-Roman Patapievici, alături de care i-am avut invitați pe Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Neagu Djuvara sau Solomon Marcus, am abordat teme din zone foarte diferite, dar care, fiecare în parte, răspunde la întrebarea: ce este viața bună? De exemplu, am vorbit despre nevoia de spectacol în viață, spectacolul fiind antonimul rutinei și rezultatul unei minți curioase, despre muzică ca mod de a ne înțelege viața, sau despre leadership prin ideile și viața lui Marcus Aurelius. Și despre multe, multe altele.

Cît privește programul Estoria, el este un proiect în care absolvenții programului Erisma, în continuarea lui, joacă într-un spectacol de teatru regizat de profesioniști. Scopul este de a le oferi în continuare experiența scenei, locul în care aflăm esența adevărului personal, a cooperării, a empatiei, cîștigăm în curaj și libertate în exprimare și, în general, în viață.

Cine au fost și cine sînt profesorii/mentorii programului?

De-a lungul timpului am lucrat cu mulți profesori minunați ca Ioana Pârvulescu, Mircea Cărtărescu, Rodica Zafiu, Radu Paraschivescu sau Ion Caramitru, dar de 15 ani încoace ne-am așezat în formula Liviu Papadima, Adrian Titieni, Mugur Ciumăgeanu, Horia-Roman Patapievici și cu mine, Mihaela Gînju, și am format astfel, în timp, o echipă foarte unită.

Ce ați învățat dvs. din aceste programe de-a lungul anilor?

Nici nu-mi mai pot închipui viața mea fără programele pe care le-am derulat în cei 20 de ani. Am întîlnit oameni remarcabili cu care am crescut, profesori și cursanți, deopotrivă. Citind cărți recomandate an de an, ascultînd conferințe și participînd la toate cursurile Erisma (440 de zile de curs!), m-am transformat, pur și simplu, am prins formă, am contur, îmi cunosc conținuturile, precum și felul în care mă văd ceilalți. Am devenit un om ancorat în propria viață. Imperfect, ca orice om, dar conștient de ce am și de ce nu am. Și acest sentiment este bun și eliberator.

Privind în urmă, care sînt satisfacțiile personale majore aduse de acest proiect?

Prima satisfacție este aceea că am putut să mă ocup de educația băiatului meu, că am avut timp pentru el. Ștefan era în clasa a IV-a cînd am deschis firma și de atunci am mers la birou în răstimpul în care el mergea la școală. Și asta l-a ajutat mult, nu la lecții, că nu a fost cazul neapărat, l-a ajutat pentru că a avut unul dintre părinți acasă, pe cineva cu care să vorbească, să se sfătuiască, o ancoră de siguranță.

A doua satisfacție personală a fost că la 16 ani l-am invitat pe Ștefan pentru prima dată la o conferință Erudio, fără mari așteptări, pentru că avea exact vîrsta cînd ieși afară cu prietenii. Dar s-a întîmplat un lucru extraordinar: deși nu a înțeles foarte multe din ce s-a vorbit, a fost intrigat și interesat și de atunci a fost nelipsit la toate conferințele Erudio, iar asta i-a dat o largă deschidere culturală.

Și o ultimă satisfacție personală este că am reușit să leg firele persoanei mele într-un proiect unitar. Cel mai important proiect pe care mi l-am dorit a fost familia, al doilea, antreprenoriatul, iar al treilea, să trăiesc în lumea artelor. Și, nu știu cum, am reușit, imperfect, ca în orice este omenesc, să unesc toate aceste puncte. Și asta îmi dă satisfacția de a mă simți un întreg.

De ce anume sînteți cel mai mîndră prin asocierea cu Erisma?

Am multe alte satisfacții de la asocierea cu Erisma, dar cel mai mîndră sînt de faptul că absolvenții Erisma ne spun că le-am făcut bine, că după curs au avut curajul de a îndrăzni.