Este în firea umană să se întrebe mai mereu cum ar fi fost dacă în anumite momente din trecut ar fi luat o altă decizie. Dacă ar mai fi așteptat un pic pînă să plece. Dacă ar fi dat acel telefon. Dacă n-ar fi traversat pe acea trecere de pietoni. În anumite cazuri și pentru firi mai anxioase, aceste întrebări accentuează regretele, induc teama de a lua decizii și epuizează energia. Faptul că, așa cum se spune pentru încurajare, hotărîrile respective au fost luate potrivit informațiilor din acel moment, maturității și condițiilor de viață ale fiecăruia nu prea ajută. Considerăm că trebuia să știm mai bine, să fi realizat mai mult, să fi ales mai înțelept. Iar situațiile care nu mai pot fi schimbate, orice am face, ne scot cel mai tare din minți.
Ruminația ne prinde într-un cerc epuizant al gîndurilor despre cum ar fi trebuit să stea lucrurile, într-o analiză obsesivă a detaliilor și într-o căutare acerbă a unui vinovat. Mintea idealizează varianta pe care n-am ales-o și compară perfecțiunea imaginată cu realitatea. Nimeni nu are, însă, vreo certitudine în privința felului în care ar fi evoluat faptele. Iar ruminația nu duce la nici o soluție, trecutul nu poate fi schimbat. Ne place să credem că, dacă ne mai gîndim puțin, vom afla un răspuns. Lucrurile de acest fel pe care nu ni le putem explica logic sînt întotdeauna mecanisme ale creierului de a se proteja de suferință. Lui i se pare că rezolvă o problemă. Caută control, detestă situațiile noi, incertitudinea, încearcă să înțeleagă totul. Cei care, la fel ca mine, se întorc să verifice ușa, vor găsi în acest obicei compulsiv o paralelă cu ruminația: pe moment, verificarea ușii dă o stare de ușurare, de reasigurare. Pe termen lung, obișnuiește însă creierul cu ideea că este necesar să facă lucrurile așa.
În fizică, literatură ori film există concepția (o interpretare nevalidată a mecanicii cuantice, numită Many-Worlds Interpretation și propusă de fizicianul Hugh Everett III în 1957) potrivit căreia, la anumite evenimente sau alegeri, universul s-ar putea „ramifica”. Pe scurt și parafrazînd, pentru fiecare alegere a ta există un univers paralel în care ai ales altfel. Îmi permit să rămîn pragmatică și să cred că trăim în universul lui „dar dacă nu” și nu avem un altul, paralel și mai bun. „Dar dacă” („what if”) nici nu există, asta e viața, o succesiune de decizii mai mult sau mai puțin inspirate, în fața cărora am fost singuri, și o suită de nepotriviri. Sub o formă sau alta, lucrurile ies întotdeauna, chiar dacă nu așa cum am fi vrut.
În programare este folosită o schemă numită „if-then-else” pentru luarea de decizii. Mai exact, în funcție de valoarea de adevăr a unei condiții se execută instrucțiuni diferite. M-am tot întrebat dacă aplicarea acestei structuri ca model de gîndire nu ar fi eficientă și în viață, inclusiv pentru reducerea ruminației. Dacă what if privește înapoi, if-then-else te pregătește pentru încercările viitoare. Analizarea unei situații cu scopul de a avea un plan stabilit, indiferent cum ar decurge ea, ne-ar putea face mai puțin anxioși și prăpăstioși. Ne-ar determina să fim mai flexibili, conștienți de faptul că, indiferent ce s-ar petrece, avem un răspuns pregătit – mutarea atenției de la controlul rezultatului la controlul reacției. Altfel spus, la ceea ce depinde de noi. Din păcate, viața, plină de incertitudini și de situații neașteptate, care de multe ori întrec orice scenariu de film, este mai complexă decît un program. Iar schemele logice, cu toate intențiile lor bune, pot deveni un cadru rigid. Psihologul german Peter Gollwitzer vine cu conceptul numit „intenții de implementare” („implementation intentions”), prin care oamenii pot învăța să reacționeze eficient în situații dificile. Practic, construcțiile de tipul „dacă-atunci” creează un pod între dorințe și acțiuni: „Dacă se face ora 23, atunci mă voi culca” (pentru că vreau să dorm mai mult).
Am rugat ChatGPT-ul să facă, în contextul acestui subiect, o paralelă între programare și psihologie și mi-a răspuns că în informatică există un concept care e valabil și în viață: cost de oportunitate. Mai exact, atunci cînd alegi o cale, renunți inevitabil la celelalte. Orice decizie înseamnă, deci, și renunțare. Nu există alegere care să păstreze toate posibilitățile deschise.
Tindem să vedem doar părțile avantajoase ale lui „ce ar fi fost dacă” și asta ne umple de regrete. Pe cînd universul lui „dar dacă nu” are deja toate potecile bătătorite și grădinile udate. Este exact suma tuturor deciziilor noastre trecute, din care nimic nu mai poate fi schimbat. Așa cum consideră specialiștii în mintea umană (precum și ChatGPT), emoțiile noastre nu trebuie eliminate. Ci, mai degrabă, trebuie înțeles cînd ele sînt cu adevărat utile și cînd nu fac altceva decît să ne conducă, la nesfîrșit, într-un cerc.
Credit foto: Flickr
