E foarte interesant că povestea lui Homer despre călătoria lui Ulise are mare succes în zilele noastre. Recentul film al lui Christopher Nolan o readuce în atenția publicului. Se pare că ecranizarea a făcut să fie relansate și vînzările cărții. O poveste care s-ar fi petrecut cu vreo 1.200 de ani înainte de Hristos, preluată de Homer vreo patru secole mai tîrziu, sub formă de cîntare orală și consfințită în formă scrisă după alte cîteva secole, e astăzi tradusă în toate limbile pămîntului și se dovedește, pur și simplu, nemuritoare.
În ultimii ani, am auzit o mulțime de văicăreli, cum că în școlile noastre s-ar învăța lucruri depășite și care nu mai au nici o relevanță pentru elevii de astăzi. „Cum să mai studieze copiii romanele lui Slavici, cînd au acum la îndemînă tehnologii moderne prin care sînt atrași de cu totul alte lucruri și spre cu totul alte orizonturi?”, mi-a spus cineva. Exemplul pe care mi-l dădea pentru un asemenea nou orizont era filmul Interstellar, în care, observa el, spațiul se curbează, se trece printr-o „gaură de vierme” și așa mai departe. Cum ar mai putea copiii care văd așa ceva să mai aibă vreun interes pentru Mara lui Slavici, întreba el. (Mara lui Slavici pare să fie mereu calul de bătaie pentru acest tip de argumentație.)
Am încercat să-l contrazic atunci, cum m-am priceput mai bine, spunîndu-i că poveștile sînt de toate felurile și pentru toate gusturile, că unele sînt mai vechi, mai clasice, iar altele sînt mai noi, că unele vorbesc despre trecut, iar altele despre viitor, că Interstellar nu e altceva decît tot o poveste, ba chiar mult mai fantastică și mai depărtată de realitatea vieții noastre decît Mara. Și că dacă am accepta, să zicem, să renunțăm la Slavici, n-ar mai fi mult pînă să-i abandonăm pe Rebreanu sau Sadoveanu, și atunci de ce n-am renunța chiar și la Eminescu... Apoi, de ce ne-ar mai interesa Shakespeare, Cervantes sau Homer, că ei sînt și mai vechi, iar după aceeași logică, trebuie să fie complet depășiți în ochii noilor generații tehnologizate.
Mă bucur astăzi să constat că însuși regizorul filmului Interstellar, Christopher Nolan, vine în ajutorul explicației mele de atunci, ecranizînd chiar el una dintre cele mai vechi povești ale omenirii – Odiseea. Ar mai fi de menționat și că felul de a spune povești nu s-a inventat recent. Tehnicile de povestire ne vin tot de la antici, preluate din generație în generație, rafinate, adaptate și îmbunătățite pe parcursul secolelor, dar avînd la bază ceea ce se știa și pe atunci. E de observat cum mai toți eroii din filmele americane contemporane sînt construiți după clișee care existau și pe vremea lui Homer. Un exemplu: eroul care, provocat și umilit, nu reacționează imediat, disimulîndu-și puterea pînă la momentul oportun, cînd setea de dreptate mocnită izbucnește, iar răzbunarea lui devine cumplită. Putem spune că originea acestui clișeu e chiar în Odiseea lui Homer, cînd Ulise își leapădă deghizarea de cerșetor și îi căsăpește pe obraznicii pețitori ai Penelopei. Nolan face din acest moment punctul culminant al filmului, construind bătălia finală cu mare forță și reușind să-i țină pe spectatori (chiar și pe cei tineri și „tehnologizați”) cu sufletul la gură. La Homer mai există o scenă devenită clișeu în zilele noastre, un episod care în film nu mai este redat, cînd voinicii din cetatea lui Alcinous îl provoacă pe Ulise (despre care încă n-au aflat cine e) la o întrecere de aruncarea discului. El refuză cît refuză, pe motiv că-i nu-i mai arde lui de astfel de jocuri, pînă cînd competitorii îi rănesc mîndria. Atunci, „chiar cu straiul pus pe dînsul / Luă un disc mai rotofei, mai zdravăn / Ca rotocolul ce-aruncau feacii, / Și-l azvîrli cu brînca lui rotindu-l, / Și piatra vîjîi. Se pitulară / Deodată la pămînt buimaci cu toții / De repejunea pietrii. Bolovanul / Zburînd ușor din mîna lui ajunse / Departe peste ținta tuturora” (trad. G. Murnu, ESPLA, 1956). Nu e o scenă care se regăsește astăzi într-o mulțime de filme cu Chuck Norris, Sylvester Stallone, Clint Eastwood și așa mai departe?
Cu abilitățile, eroismele, frămîntările și păcatele sale, Ulise e prototipul multor bărbați de acțiune. După ce am văzut filmul lui Nolan, l-am revăzut și pe cel vechi, din 1954, cu Kirk Douglas (Ulise) și Anthony Quinn (Antinous). Acela era mai luminos, mai vesel și parcă făcut cu o privire mai ironică decît cel recent (care nu e nici el lipsit de mici ironii și trimiteri implicite în actualitate). În cel cu Douglas, scena în care Ulise și soldații lui calcă strugurii în picioare ca să-i facă vin lui Polyfem e antologică. Cel vechi e mai scurt decît ecranizarea lui Nolan, dar nici unul, nici altul nu redau întreaga epopee, sărind episoade întregi ale poveștii, din motive de timp. Varianta lui Mario Camerini e parcă mai umană, în vreme ce filmul lui Nolan e mai fabulos și, bineînțeles, cu tehnici și efecte de secol 21.
Filmul lui Nolan a primit și critici dure, dar, în zilele noastre, se pare că nimeni nu scapă de așa ceva. Am văzut că printre criticii vehemenți s-a numărat și clasicista Emily Wilson, care a tradus Odiseea în 2017 și care a spus că ei i-ar fi fost rușine să scrie un asemenea scenariu. Sigur că discutabilă e și ideea de a pune în rolul Elenei din Troia o actriță de culoare (Lupita Nyong’o). Totuși, mi s-a părut că filmul are și cîteva scene memorabile, cum ar fi de pildă intrarea lui Agamemnon în Troia. Nolan se pricepe să creeze suspans, iar actorii din rolurile principale – Anne Hathaway, Tom Holland, Robert Pattinson, John Leguizamo și, bineînțeles, Matt Damon – fac toți roluri de excepție. E greu să alegi între ei. În cele din urmă, e vorba de un blockbuster hollywoodian care se adresează, cum spuneam, și unui public cu gusturi moderne. Și pare să aibă mare succes, contribuind în felul său la perpetuarea poveștii lui Homer.
