Brighton, Preston Park, 31 iulie 2026
Cînd Nick Cave a urcat pe scenă în Brighton, orașul în care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții de adult, alături de Susie - soția lui - și de cei doi băieți gemeni ai lor, respirațiile celor 50.000 de oameni din public s-au unit.
Pare ceva scris ca să dea bine pentru cititori, dar există unele momente în care îți dai seama că istoria se întîmplă atunci și acolo. Că ceva măreț are loc și că, brusc, ai devenit o stea din acea constelație a măreției în formare.
Concertul din Brighton va rămîne în istoria muzicii la fel cum a rămas Woodstock. Pentru că Nick Cave a transformat totul într-un festin acustic și vizual inimaginabil și - tind să cred că - irepetabil.
Brighton este orașul care i-a dat plaja pe care și-a plimbat gîndurile și și-a scris unele dintre cele mai bune cîntece. Orașul unde a iubit, a cumpărat pîine, și-a crescut copiii. Brighton este orașul care i-a luat unul dintre gemeni. Și astfel, părăsirea Brighton-ului a devenit inevitabilă.
În 2015, cuplul Nick-Susie și-a vîndut casa de lângă mare și s-a mutat la Los Angeles.
„Ne-am mutat în L.A. pentru că Brighton devenise prea trist. Totuși, ne-am întors odată ce am realizat că, indiferent de locul în care trăiam, luam tristețea cu noi.”
Numai că în perioada L.A., Nick Cave nu i-a cerut Hollywood-ului să-i facă o poză, ci i-a conturat el ingratului cartier un portret din litere. Au ieșit pe fundal toate fantomele care-l vizitau pe Cave și care-l făceau să fugă spre Malibu, cu inima bucăți și cu mintea captivă într-un trecut irecuperabil.
Cu Hollywood a încheiat concertul din Brighton de pe 31 iulie, în lumina unei luni imense, portocalie.
”Urmează ultimul cîntec. Dar e lung, nu vă îngrijorați.”
I was halfway to the Pacific Coast
I had left you in your longing
In your yearning like a ghost
There is little room for wonder, now
And little room for wildness too
We crawl into our wounds
I'm nearly all the way to Malibu
I'm gonna buy me a house up in the hills
With a tear-shaped pool and a gun that kills
'Cause they say there is a cougar that roams these parts
With a terrible engine of wrath for a heart
That she is white and rare and full of all kinds of harm
And stalks the perimeter all day long
And at night lays trembling in my arms, in my arms
And I'm just waiting now for my time to come
And I'm just waiting now for my time to come
And I'm just waiting now for my place in the sun
And I'm just waiting now for peace to come
Numai că publicul nu l-a lăsat să scape atît de ușor, iar Cave a revenit pe scenă pentru cîteva bisuri, alături de „cea mai originală” trupă australiană de post-punk și rock alternativ: The Bad Seeds.
„The Bad Seeds have been around for over forty years, with an ever-shifting cast, upon whose shoulders the present formation rests. Indeed, it is impossible to experience the current Bad Seeds without also feeling the familial spirits of those who have gone before. Whatever the iteration, past or present, The Bad Seeds are the greatest band a singer could hope to work with. Kylie Minogue joined us on stage last night, dressed in a white lace gown made by Susie. She arrived as a vision, an apparition, emerging from the past to touch us all, a performer who only gives, gives and gives, then retreats, as ghosts and great performers do.” (Nick Cave, Red Hand Files, 1 august 2026)
Dacă la genialul Warren Ellis simți puțin show off în timpul concertelor, la Nick Cave, care se urcă și se sprijină pe umerii publicului, scuipă pe scenă, aruncă microfoane și urlă ca o bestie rănită totul e natural și te lovește direct în stomac.
Îl iubești sau îl detești, Nick Cave, l’enfant terrible al anilor ‘80 și ‘90, a devenit unul dintre cei mai redutabili muzicieni ai timpului lui, al nostru, ai timpului în general. În cartea muzicii, Nick Cave e citat după Mozart și Leonard Cohen.
Un om, un costum negru, un microfon și toată durerea lumii.
Un soț, un tată, un fiu aici, un fiu dincolo și toată durerea lumii.
Un artist și toată durerea lui.
Aceasta nu este o cronică de concert. Pentru că nici ce s-a întâmplat în ultima zi din iulie pe scena din Preston Park, Brighton, nu a fost un simplu concert. A fost un show complex, al unui artist ajuns la maturitate, care a învățat să se asculte pe sine și să se dăruiască până la ultima broboană de transpirație.
Și are Nick Cave atît de mult de dăruit cît nu putem noi duce.
Cîtă tandrețe poate încăpea într-o palmă roșie?
Cîtă tristețe poate duce un singur om pe umerii lui de australian autoexilat pe un țărm din Marea Britanie?
Fără limită.
Doar dă-i o foaie de hârtie și un pian și își va împărți sufletul cu 50.000 de oameni deodată.
Și cu Kylie Minogue, surpriza concertului din Brighton, care urcat pe scenă îmbrăcată în dantelă și pietre prețioase, ca o mireasă părăsită la altar.
Where the wild roses grow, cel mai improbabil duet al anilor ‘90, devenit cântec cult. O chimie absolută între două elemente care în mod normal ar trebui doar să se respingă.
La finalul zilei, nu știu cine e Nick Cave.
Cred cu tărie că nici Nick Cave nu știe cine e Nick Cave.
Pentru că dacă ar ști, nu s-ar putea îndura. Dar el dansează, cîntă, sare, urlă, trăiește. Trăiește în ciuda vieții și cu un pas spre lumea de dincolo, valsează cu fantomele care-l vizitează și crede în dragoste.
Ca orice poet adevărat, Nick Cave se minte cu iubire.
Și noi îl credem. Și îl urmăm. Ca pe un Mântuitor izgonit din infern pentru că lumina prea tare și acum salvează lumea împărtășind-o cu durerea lui.
Nick Cave ne îndeamnă la devorarea poeziei, în încercarea de a atinge iubirea absolută. Singurul adevăr al vieții.
Iar pentru ca poezia să devină ocean, lîngă scenă, în Brighton, interpreți în limbajul semnelor au tălmăcit, timp de două ore și jumătate, o coregrafie demnă de un cor de îngeri fără voci.
Into my arms a fost cîntecul pe care Cave l-a dăruit publicului la final. Au fost pe scenă: el, pianul și toate fantomele noastre.
*Pe Nick Cave & The Bad Seeds îi puteți asculta în cîteva zile la București, la festivalul Summer Well
Credit foto 1 şi 3: Mădălina Sîrghi
Credit foto 2, Preston Park: The Red Hand Files
