Unul dintre principalele reproșuri la adresa președintelui României e că și-a abandonat mandatul. Are pe masă două propuneri de premier și nu alege nici una. Zeci de ambasadori ai României au mandatele expirate (54 dintr-un total de 84, potrivit informațiilor obținute de Libertatea). Are de numit șefii serviciilor secrete, însă nu vede nici o urgență în controlul civil asupra acestor instituții opace, suprafinanțate și cu rol din ce în ce mai obscur. Ideea constituțională că președintele ar funcționa ca mediator în societate e și ea compromisă grav după numirile în Justiție și după eșecurile vizibile ale diverselor comisii convocate sub autoritatea Administrației Prezidențiale pentru a găsi soluții la diverse probleme mai mult sau mai puțin urgente. Aceste adunări goale de conținut, specializate în frecatul liric al mentei, nu fac decît să sublinieze o dezorientare îngrijorătoare a statului romîn în raport cu misiunea sa fundamentală – aceea de a ține țara pe un drum al prosperității și democrației.
Însă instituția prezidențială nu este singura care să fi renunțat. Parlamentul, aflat zilele astea în sesiune extraordinară, adaugă voios la senzația de colaps instituțional și moral, reușind să acopere cu penibil eforturile de a salva ce o mai fi de salvat din PNRR. În loc să îi vedem îngrijorați de soarta miliardelor de euro aducătoare de investiții și locuri de muncă, senatorii și deputații noștri preferă să joace jocuri mici, să își plătească polițe meschine și să lupte cu fantasme născute în minți incapabile de prea multă imaginație.
E de-a dreptul curios cum un Legislativ plin de suveraniști, naționaliști exaltați și patrioți de toate nuanțele nu se gîndește totuși să înființeze o comisie care să investigheze serios cum am ajuns în situația de victime ale crizei climatice, nevoiți să închidem activități economice în timp ce premierul ne imploră să consumăm benevol mai puțină energie. Dar, nu-i așa, sîntem printre acele state europene care au un minister dedicat.
Rămînem noi cu întrebările: de ce nu există planuri pentru astfel de situații? Unde sînt investițiile? De ce a eșuat tranziția verde? Cînd recuperăm banii cheltuiți pe proiectul fantasmagoric de la Doicești și de la care demnitari foști și actuali ai statului român facem colectarea acestor sume? Ce facem dacă vara viitoare Dunărea seacă iar?
E încă recentă în memoria colectivă scena cu liderul unui partid de opoziție luîndu-l de guler pe ministrul Energiei în plină ședință a Camerei Deputaților la finalul unui memorabil și relevant schimb de replici ce va rămîne probabil în colecțiile de discursuri parlamentare ale viitorului. Îl reproduc așa cum era el relatat în 2022 de Digi24: Copreședintele AUR George Simion l-a agresat pe Virgil Popescu în timp ce acesta vorbea, luni, de la plenul Parlamentului, în timpul moțiunii simple împotriva ministrului Energiei. Simion îi striga lui Popescu că este „un hoț” în timp ce ministrul Energiei îi spunea că este „un prost”.
Patru ani mai tîrziu sîntem tot aici. Aceste două personaje generice, hoțul și prostul, continuă să acopere teritoriul cu zgomot în timp ce sapă cu îndîrjire o gaură tot mai adîncă. Nici unuia dintre ei nu îi trece prin cap să privească în sus. Anticii aveau mitul peșterii. Românii contemporani au luat-o invers. Sătui de realitate, caută lumina în groapă.
De la „șeful sistemului” în jos, instituțiile și demnitarii statului român se bucură de o nemaipomenită lipsă a consecințelor pentru faptele lor. Vedem la toate nivelurile un abandon al misiunii publice care, firesc, face orice om să se întrebe de ce ar cauționa permanent acest festival de placiditate, incompetență și, uneori, rea-voință. Democrația românească nu se stinge pentru că avem partide fasciste sau idei comuniste, ci pentru că nu livrează. Pentru că se dovedește incapabilă să își aplice propriile mecanisme de control și redresare. Pentru că acceptă senin-mioritic dezastrele fără să se întrebe serios cum puteau fi evitate.
Sîntem într-o situație așa de tristă încît evitarea în ultimul moment a calificativului „junk” (gunoi) în evaluările unei agenții de rating financiar a fost salutată ca o victorie. Victoria lui aproape-gunoi.
Nu mi-e clar de unde putem cere niște transfuzii de orgoliu, însă avem o nevoie disperată de ele. Un pic de mîndrie ne-ar face să punem niște întrebări mai ferme. Șefului sistemului, adjuncților de șefi ai sistemului, sinecuriștilor sistemului, clienților sistemului, îmbogățiților sistemului. Cîteodată uităm că sistemul e o convenție, un contract care poate fi denunțat.
