Satul Ronchamp, situat în estul Franței, spre granița cu Elveția, a intrat în geografia culturală a umanității prin noua capelă proiectată de Le Corbusier, care uimește și fascinează acum, ca și în urmă cu 71 de ani, la inaugurare. Despre ea am scris în articolul precedent. Există însă un lucru curios la Ronchamp: în aproape toate imaginile care au făcut celebră capela lui Le Corbusier, obiectivul fotografic este mereu prea îngust. În fotografiile magistrale ale lui Lucien Hervé, în albumele dedicate arhitectului și chiar în multe dintre studiile consacrate capelei, privirea este condusă invariabil către acoperișul care pare desprins de ziduri, turnurile de lumină și fațadele albe care schimbă atmosfera interioară a clădirii de la o oră la alta, fără să observe că, la cîțiva pași, pe același platou, se află un alt monument, proiectat de același arhitect și construit în același timp. Este vorba despre Piramida Păcii.
Eu însumi am remarcat-o tîrziu, după ce am văzut multe fotografii, planuri și cărți despre Ronchamp. Cu cît citeam mai mult despre capelă, cu atît absența aproape completă a piramidei din comentariile dedicate ansamblului devenea mai greu de înțeles, mai ales că Le Corbusier nu obișnuia să introducă într-un proiect forme lipsite de sens. La Ronchamp, fiecare detaliu își găsește locul într-o compoziție atent controlată, pornind de la casa pelerinilor și pînă la capela cu patru fațade, gîndită spre a fi înconjurată în cadrul ceremoniilor dedicate Fecioarei Maria. Cu atît mai mult uimește prezența unei piramide, și nu una egipteană, ci una mezoamericană, utilizată pentru sacrificii umane ritualice. Cum ar putea o piramidă a păcii să fie una sacrificială, iată o întrebare care nu mi-a dat pace.
Monumentul a fost ridicat pentru a evoca sacrificiul soldaților francezi căzuți în luptele pentru eliberarea Ronchamp-ului. Pe stela din piatră care îl flanchează stă scris: „Sur cette colline des Français sont morts pour la paix“. Din cauza poziției strategice a capelei vechi, aceasta fusese transformată de germani, care amenajaseră un post de observație pentru artilerie în clopotniță. În septembrie 1944, ei au rezistat încercărilor armatei franceze de a cuceri dealul Bourlémont, ceea ce i-a silit pe cei din urmă să utilizeze artileria pentru nimicirea forței vii a inamicului. Evident că biserica nu putea scăpa de obuze, iar la sfîrșitul operațiunii avea turnul clopotniței distrus, acoperișul ars și avarii structurale majore. Totuși, alegerea formei pentru un monument comemorativ de acest fel surprinde, căci în vîrful piramidelor Americii Centrale se desfășurau sacrificii umane, în care erau uciși propriii oameni. Ei nu mureau de mîna inamicului, precum cei 250 de eroi francezi căzuți în luptele pentru cucerirea dealului, ci de cuțitul de silex al preoților. Acest aspect nu avea cum să-i scape lui Le Corbusier. În 1950, cînd începe proiectul, existența sacrificiilor umane în lumea mayașă și aztecă nu mai era o descoperire recentă. Lucrările lui Sylvanus Morley, ediția comentată a lui Alfred Tozzer după Diego de Landa, precum și alte numeroase cercetări bazate pe descoperiri arheologice circulau deja în mediile academice și intelectuale de cel puțin trei decenii. Arhitectul era, de altfel, un pasionat al culturilor „primitive”, salonul locuinței sale fiind decorat cu sculpturi africane și mezoamericane, deci piramida nu putea fi o alegere naivă.
De ce Le Corbusier a considerat că o asemenea formă este potrivită pentru un memorial ridicat lîngă o capelă creștină? Răspunsul, în opinia mea, poate fi încercat pornind de la luptele pentru dealul Bourlémont. Culmea fiind apărată de germani, ea a trebuit să fie intens bombardată de francezi. Practic, francezii au sacrificat propria capelă pentru a elibera dealul. Pentru Le Corbusier, „a face arhitectură înseamnă a da viață”, așa cum scria în Poemul unghiului drept, deci este posibil ca arhitectul să fi considerat distrugerea capelei franceze de către francezi ca pe un sacrificiu necesar eliberării, în sens ritualic. Și mai este ceva. Proiectul lui Le Corbusier de la Ronchamp nu începe de la zero pentru că, așa avariată, capela era încă în picioare. Arhitectul decide ca pietrele vechii capele să fie recuperate și integrate în noul ansamblu. Unele sînt încorporate în construcțiile ridicate pe deal, inclusiv în capela cea nouă, iar altele alcătuiesc chiar Piramida Păcii. Ar fi însă greu de crezut că, într-un proiect atît de atent gîndit, alegerea reutilizării pietrelor are doar o explicație practică. Există un alt pasaj din Poemul unghiului drept care m-a făcut să mă întorc încă o dată la fotografiile ruinelor din 1944. Le Corbusier vorbește acolo despre arhitectură ca despre o ordine prin care omul își găsește locul în lume, într-un limbaj nespecific profesiei. Este limbajul cuiva pentru care materia construită participă la destinul omului.
Privite astfel, pietrele vechii capele au o soartă aparte, fiind păstrate în memoria locului și primind o altă alcătuire. Ruina nu dispare, se metamorfozează. Deși am căutat, nu am găsit nicăieri o afirmație a lui Le Corbusier în care să explice alegerea formei piramidei prin referire la sacrificiul vechii capele. O asemenea intenție nu poate fi atribuită arhitectului fără documente și rămîne doar o speculație personală, care pornește de la relațiile dintre forme, istorie, materiale și loc. La Ronchamp, un monument inspirat de piramidele sacrificiale ale Americii Centrale este construit din pietrele unei capele distruse în război de propriii soldați și primește numele de Piramida Păcii. Acestea sînt faptele, iar o operă de artă contemporană, cu semnificație deschisă, este cu atît mai valoroasă cu cît generează emoții variate și conduce la interpretări personale diverse.
Despre noua capelă Notre Dame du Haut, proiectată de Le Corbusier, se vorbește mult, în continuare. Despre interpretarea piramidei în context local, mult mai puțin. Însă aceasta, care stă tăcută și timidă în afara cîmpului aparatelor de fotografiat, spune că, înainte de a deveni unul dintre marile locuri ale luminii din arhitectura secolului trecut, dealul Bourlémont a fost, vremelnic, un loc al războiului și al pierderii. Piramida păstrează această memorie cu un soi de modestie a pietrei naturale netencuite, fără să o strige în gura mare și fără intenții pedagogice. Rămîne acolo, la cîțiva pași de capelă, obligîndu-l pe cel care o observă să privească încă o dată întregul ansamblu și să încerce să descifreze sensul unui ansamblu arhitectural polifonic, construit din mai multe straturi de semnificație.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
