Fragment din romanul Frica, aflat în curs de reeditare la Editura Cartier.
Știa că au venit pentru el, în ziua aia. 21 martie 1938. Era aproape amiază, a auzit mașina oprindu-se în fața Hotelului Lux, știa că e pentru el. Un zgomot specific, l-ar recunoaște oriunde. Mașinile Black Crow ale NKVD-ului, Ciorile negre. A auzit de atîtea ori sunetul sinistru al cauciucurilor oprind pe stradă. În Moscova și oriunde în URSS, sunetul ăsta sfredelește pînă în creier, trupul se crispează, mușchii se încordează. Ființa devine catatonică. Mașina neagră venind pentru alții, dar atunci știa cu toate simțurile că venise pentru el. Ciorile negre zburînd deasupra rîului Moscova sînt mașinile negre ale Kremlinului, ciorile alea devin metal. Ucigașe. Mașini transportînd ca pe bandă rulantă carnea vie. Stalin, Mîncătorul de oameni, a fost toată viața lui un nesătul, bestia se hrănea cu oameni. Liniștea care se lăsase după ultima anchetă din ianuarie s-a tot întins pînă cînd trebuia să se rupă, să pleznească de la atîta întindere și așteptare. Timpul nu mai curgea din ianuarie 1938, timpul cădea, pur și simplu, secundă peste secundă. Zgomotul pendulei pe care o asamblase împreună cu Tania și cu Vlad, în ritmul acela cădeau și secundele, tija cu greutate se legăna ticăind, ca într-un balet pe scena Teatrului Balșoi. Timpul pentru el nu mai curgea. Timpul lovea. Secundă peste secundă, ca loviturile bîtei speciale a NKVD-ului. Jgutî. Ca bastonul folosit în interogatorii. Dubinka. NKVD numește procesul de distrugere a unei ființe umane nevinovate lupte franțuzești. Franțuzkaia borba. Pînă nu a mai fost timp care să cadă, să curgă, să se prelingă. Să lovească. Nimic. Sabia deasupra capului. Cînd timpul nu a mai lovit ca bîta a știut că mașina Black Crow venise după el. Marcel Pauker întins pe pat, citea. O dungă de lumină călîie pe sub ușa de la intrare, vedea dunga aia din pat așa cum stătea așezat întins. Era o zi înnorată. Ba soare, ba nori. Camera cînd se întuneca, cînd se lumina. Razele de soare se unduiau printre ramurile copacului din fața ferestrei lungindu-se mișcătoare pe covor. Dunga de lumină de sub ușă se accentua atunci cînd soarele era acoperit de nori, iar încăperea se întuneca. Pe covor, pe pereți, umbrele mișcătoare ale crengilor descărnate. A auzit mașina parcînd. Black Crow. Ușile trîntite. Aștepta umbrele mișcătoare ale agenților să le zărească pe sub ușă atunci cînd îi vor fi bătînd și așteptînd să le deschidă. Tac-tac-tac, pendula. În spațiul îngust de sub ușă a apărut un gîndac. A stat preț de cîteva secunde în dunga de semi-lumină. Își mișca în aer antenele fine, parcă și elitrele. Atunci s-a auzit și liftul de la parter. Deschiderea ușilor grele de metal, le-au izbit. Hurducătura și sunetul făcut de liftul tras de mecanism, sforile groase din metal împletit vibrînd, ca un muget de fiară. Zgomotul cuștii trase în sus. Scrîșnetul roților și vibrația metalului. Mirosul vaselinei. Cîlții de praf bătucit ca blana unui monstru adormit tremurînd în somn din cauza mișcării liftului, deranjîndu-l în lîncezeala somnoroasă. Sporii de mucegai din măruntaiele clădirii, purtați de curenții de aer odată cu mișcarea cuștii metalice ridicate de scripeți la etaj. Sporii pluteau strălucind albastru-violaceu în dungile de lumină care străbăteau hăul negru, locașul liftului, ca burdihanul Marelui Leviatan. Unitatea de măsură a timpului în Hotelul Lux de pe Maxim Gorki nr. 36, liftul cu care urcă agenții NKVD. Vrum, vrum, vrum.
Și-a zis atunci în sinea lui. Uite, gîndacul lui Andrei Vîșinski, procurorul general al Sovietului Suprem și Marele Inchizitor al URSS. (....) Gîndacul lui Vîșinski a simțit ondularea curenților de aer. Apropierea. Liftul gîfîia tras de scripeții care scîrțîiau metalic. Nu se mai putea întoarce pe coridor, gîndacul negru cu carapacea-i curbată știa că ușile alea se vor deschide și creaturile pe două picioare, cioclii lui Stalin, îl vor stropși pastă de îl vor prinde pe coridor. Un om întins pe pat îl privea cu ochii arzînd. O victimă. Amestecul de frică și resemnare, teamă, groază și așteptare îl fac lipsit de apărare. Gîndacul se deplasează rapid în încăpere. Se refugiază sub patul victimei, Marcel Pauker. Ușile metalice-acordeon ale liftului se deschid, se închid izbite. Vibrează zidurile, vibrează Hotel Lux. Întreaga clădire amuțește atunci cînd agenții NKVD-ului intră în clădire, cimitirul Cominternului. Toți cetățenii URSS, cu atît mai mult cominterniștii, au dezvoltat o înțelegere a Istoriei, dincolo de realitate, difuză, o înțelegere a detaliilor și a evenimentelor care se înșiruiesc ca mărgele, unele după altele, o înțelegere a totului ca și cum ar ști să îmbine piesele unui joc de puzzle aparent fără legătură. Înțelegerea asta a Istoriei se însăilează din mici detalii, din detalii brutale sau banale, dar țesătura asta însîngerată, la început abia vizibilă, începe mai apoi să capete o formă. Ca și cum i-ar strînge pe toți sufocîndu-i. Atît de departe de începutul anilor glorioși ai Internaționalei, de începutul basmului care nu a mai devenit realitate. Hotel Lux, clădirea gazdă pentru revoluționarii de profesie venind la Moscova să ia lumină călăuzitoare, un depozit de carne vie pentru Stalin și Vîșinski. Hipnoza încă funcționează. Aparent o stare naturală a acestei părți a lumii. Euforia laolaltă cu frica, euforia laolaltă cu crima, euforia laolaltă cu groaza, cu atrocele manifestîndu-se în jurul lor, peste tot oriunde și-ar întoarce privirea, dar și un fel de fascinație inconștientă pentru teroarea ca politică de stat, trăită cu voluptate. O fascinație morbidă și o putere hipnotizatoare a răului, a atrocelui. (...)
Hotel Lux, depozitul de carne vie. Stația de dinaintea Mare lui Abator al Istoriei. Pe coridoarele lungi se tîrîie muribundă Revoluția. De aici, carnea vie ia drumul spre anchetele penale ale NKVD, spre Lubianka. Marele mecanism de zdrobit oameni, de stîrpit oameni, de torturat pentru a se obține mărturisirea. Autoincriminarea, invenția de drept penal a lui Vîșinski. (...) Marcel Pauker nu avea cum să scape. Marcel Pauker nu s-a putut strecura prin urechea acului.
Liftul tras de mecanism, zgomotul vibra în toată clădirea, vibrația se transmitea pînă în pereții încăperii. A surprins și momentul în care gîndacul negru a hotărît să părăsească spațiul nesigur de sub ușă, grăbindu-se pe piciorușele subțiri să străbată încăperea pentru a se refugia sub pat. Doi ochi uriași urmăreau gîndacul, încă de cînd se strecurase pe sub ușă. Nu era niciun pericol. Marcel Pauker era paralizat în așteptarea lui, nu avea nicio treabă cu gîndacul, doar îl observa fără de fapt să îl observe într-un fel de stranietate înghețată a așteptării. Negru gîndacul la fel ca mașina neagră a NKVD, care tocmai parcase în fața clădirii. Metalul curbat al mașinii la fel de curbat precum carapacea gîndacului. Negru precum ciorile zburînd deasupra Kremlinului și a răului Moscova. Timpul. Tac, tac, pendula. Ca un salt pe scenă, Vaslav Nijinski suspendat în aer cum doar el putea curba aerul și rămîne atît de mult acolo, în spațiu, sus, în zbor. Timpul curbat, înghețat, suspendat. Marcel Pauker aștepta în această curbare înghețată a timpului pînă cînd umbrele agenților vor fi tulburînd dunga de lumină călîie de sub ușă. Tăcerea gîndacului. Nemișcarea gîndacului de sub patul lui. Ușile liftului se deschid. Ușile se izbesc. Curba saltului în aer a lui Nijinski. Umbrele crengilor descărnate de frunze unduindu-se pe covorul vechi și ros, ca un dans sacadat prevestitor de moarte. Umbrele tremurătoare ale crengilor pe covor sînt sunetele sacadate din Ritualul primăverii a lui Igor Stravinski. Umbrele, inima, pulsul sîngelui, învolburarea sîngelui, tunetele din Stravinski, sacadările, instrumentele gemînd frica, teroarea, crima, bubuitul alămurilor. Aici nu este renașterea primăverii, aici dă tîrcoale moartea.
Agenții bat la ușă. Pendula se oprește. Deschide, în cadrul ușii, agenții îmbrăcați în haine negre lungi, în spatele lor, chipul buhăit cu ochii morți ai portarului Sterjicikov Efim Ivanovici. Agenții urmați de portarul cu ochii morți intră în apartament. I se citește mandatul de arestare emis de Direcția Securității de Stat a NKVD ului din Regiunea Moscova cu numărul 9022 din 21 martie 1938. Au percheziționat apartamentul cu numărul 10. Fiecare mobilă, sertar, dulap. Fiecare obiect. Hainele, cărțile. O privire fugară sub pat. Nu au reținut gîndacul. Nu au stropșit gîndacul. Nici măcar nu au văzut gîndacul. Nici chiar Sterjicikov Efim Ivanovici nu a văzut gîndacul, tocmai el căruia nu îi scapă nimic în acest imobil, colonie penitenciară, de pe Maxim Gorki. Au întocmit procesul-verbal al percheziției. Au semnat cu toții, într-o liniște în care fiecare gest tăia aerul, doar mișcări fără cuvinte. Timpul era doar spațiu. Timpul se dilatase atît de mult atunci încît obiectele păreau că se vor lungi pînă la dispariție, chiar și gîndacul de sub pat. Odată cu prezența agenților în apartament, tot sîngele care îi bubuise în cap și toată învolburarea interioară s-a liniștit. Frica s-a prăvălit în el. Nu mai era oricum nicio așteptare. Legile reprezentărilor. Vorstellung. Legile judecăților. Urteile. Actele volitive. Willen. Gata, nu se mai putea agăța de nimic. Oricum, timpul nu mai exista. Timpul nu mai există. Pendula amuțise. Încremenită. Au ieșit din încăpere. Efim Ivanovici era în urma lor. I-a simțit duhoarea. Mirosea a animal, a blană udă, a rînced. Zgomotul pașilor bărbatului cu ochii morți în spatele lui. Fleasc. Fleasc. Fleasc. Efim Ivanovici scotea un zgomot ciudat în timp ce se deplasa, avea gîtul uscat și tușea întruna, la fiecare pas. O tuse seacă, de parcă ceva se bloca pe gîtlejul lui. Pentru Marcel Pauker, nu mai era nimic de spus. Nu era nimic de urlat pe coridorul Hotelului Lux. Nu era nimic de strigat. Pentru Marcel Pauker, nu mai era nimic de spus. Nu era nimic de urlat pe coridorul Hotelului Lux. Nu era nimic de strigat. Nimeni nu salvează pe nimeni. Marcel Pauker era un miel dus la tăiere, așa cum și venise la Moscova. Ușile liftului s-au deschis deodată izbindu-se de perete. Tania. Ochii mari ai copilei. Ultima imagine cu care va rămîne, și el, și ea. Știa asta. Copila lui pe coridorul ca un tunel întunecat, cu lumina jucăușă care intra prin fereastra din capătul coridorului. Lumina desena contur în jurul copilei. Pașii lor. Agenții știau că e fata lui, s-au oprit. Marcel Pauker i-a sărutat fruntea, Tania l-a prins cu mîinile, preț de o secundă din timpul care oricum nu mai exista pentru el, apoi s-a strecurat din strînsoarea ei îndepărtîndu-se încadrat de cei doi agenți. A mai apucat să audă oftatul Taniei în urma lui și vocea ei care l-a făcut să plîngă pe dinăuntru. Papocika. În cușca liftului și-a văzut ochii în oglindă. Chipul unui om resemnat. Capăt de linie. Viață sus pendată. Chipul, gri. Paloare de Moscova. Mașina neagră aștepta să îl înghită. A intrat liniștit, ca și cum era firesc să urce în mașină de bună-voie în burdihanul Marelui Leviatan. Între cei doi agenți, privea pe geamul mașinii umbrele spectrale ale moscoviților cu ochii-pîclă. Mașina aluneca pe bulevardul larg. Orașul se îndepărta de el. Se descompuneau imaginile Moscovei, se amestecau cu resturi din amintirile lui. Amintiri deconstruite. Realitatea se descompunea dincolo de geamul mașinii. Șoferul ar fi trebuit să o ia spre Teatrul Balșoi pînă în Piața Lubianka, cartierul general al NKVD. Șoferul a luat-o în schimb înspre Grădinile Alexandrovski, înconjurînd Kremlinul, rulînd silențios pe lîngă marele rîu. Îl amețea apa aia cum se unduia, clipocea, curgea tăcută ca și cum totul este lin, o curgere liniștită și adormitoare, ca un leagăn. Strategia NKVD, victima trebuie să se încarce cu frica, secundă de secundă, să se umple de frică pe măsură ce se apropie de clădirea din Piața Lubianka. Ciorile negre deasupra răului Moscova. Negre ca mașina, prevestitoare de moarte. Kremlinul și steaua roșie din vîrful Turnului Spasskaia înțepînd văzduhul, tăindu-l. Pe acolo trebui să curgă sînge. Steaua roșie suspendată între cer și pămînt. Limita. Plimbarea cu mașina ocolind și trăgînd de timp făcea parte din regia Terorii revoluționare. Vînătoarea de renegați, ca el, cominterniștii. Semnele erau, toate. Nimeni nu a vrut să creadă, oricîte detalii se puteau lega deja de ani și ani de zile, oricîte cadavre a lăsat în urmă Teroarea Roșie. Un blocaj psihologic al fricii. Un blocaj revoluționar. Autoprotecția. Orbirea. Pîcla. Hipnoza, deși adevărul urlă din toți rărunchii.
