În decembrie 1989 eram student la Engleză în anul al III-lea. Peste numai patru săptămîni intram în sesiunea de examene şi, profitînd de (mai devreme ca de obicei) începuta vacanţă de iarnă, hotărîsem să-mi pun ordine în cursurile de lingvistică, materia care, datorită unui savant în adevăratul sens al cuvîntului (savant descoperit de mine, peste doar cîțiva ani, tradus și publicat în America, lucru foarte neobișnuit pentru un universitar român din comunism) – mă refer la regretatul profesor ieșean Vasile Arvinte –, mă interesa cel mai mult la vremea respectivă. Totuşi, gîndul nu îmi era la învăţat. În Timişoara debutaseră extraordinarele evenimente ce urmau să determine prăbuşirea regimului Ceauşescu. Ascultam toată noaptea Europa Liberă şi BBC, împreună cu un bun prieten de-al meu (student la Politehnică pe atunci), trăind, odată cu venirea zorilor, complexul de vinovăţie al celui rămas în viaţă. Înregistrările clandestine din timpul manifestaţiilor timişorene (cu strigăte de disperare şi focuri de armă), rulate la infinit de posturile radiofonice internaţionale, mă îngrozeau, umplîndu-mă totodată de furie şi revoltă împotriva unui sistem politic absurd şi criminal. În dimineaţa zilei de 21 decembrie, înainte de faimosul miting bucureştean (care a pecetluit soarta secretarului general), deci înainte de a avea vreun indiciu ferm de început al sfîrşitului, am făcut ceva neobişnuit, aproape bizar. Citind absent un curs despre originea cuvîntului „Crăciun”, am scris cu pixul, în engleză, într-un colţ al prelegerii: „May God bless the brave Timişoara!”. Era, desigur, o formă naivă şi marginală de solidaritate cu acei tineri care, opunîndu-se curajos demenţei comuniste, se dovediseră mai buni decît mine. În acelaşi timp însă, se găsea acolo şi un lucru subtil, de care am devenit conştient abia mai tîrziu. Era nevoia acută, irepresibilă, de a scrie un jurnal. Timpul istoric invadase atît de brutal timpul intim, încît ultimul nu mai putea fi controlat altfel decît prin textul introspectiv.
În fapt, cred că aici se află raţiunea absolută de existenţă a jurnalului: suprapunerea pînă la tensiune între istoricitate şi intimitate. Fără îndoială că „istoricitatea” trebuie înţeleasă în mai multe feluri. E vorba fie de conştiinţa că eul tău intim traversează un moment crucial al istoriei, simţind impulsul autoscopiei (cum a fost, bănuiesc, cazul meu), fie sentimentul că eul tău reprezintă de facto o excepţionalitate istorică, cerîndu-se radiografiat (cum se întîmplă, de regulă, cu marile personalităţi). Mai avem şi situaţia în care simpla confruntare cu rigorile lumii reale tulbură echilibrul intimităţii – nevoite astfel să recurgă la propria investigaţie. Aici jurnalul capătă virtuţi terapeutice. Oricum, chiar dacă, în toate ipostazele de mai sus, jurnalele sau memorialistica în general constituie scrieri despre sine, am serioase îndoieli că, prin relaţia nemijlocită avută cu istoricitatea, ele sînt simultan şi (doar) scrieri pentru sine. Există o ipocrizie necondiţionată în „jurnal” (ca gen literar). El îşi asumă constant privilegiul intimităţii, tinzînd cu ardoare către tumultul istoricităţii. Nimeni nu scrie un jurnal pentru sine, ci, în mod cert, îl scrie cu sentimentul alterităţii, al prezenţei lectorului virtual, rezonant cu onestitatea scriitorului (intim). Faptul este demonstrat de principiul elementar de construcţie a epicului autobiografic, conform căruia autorul jurnalului (şi, în acelaşi timp, protagonistul său) rămîne invariabil pozitiv pe parcursul derulării evenimentelor, fie şi numai datorită argumentului etic al sincerităţii (nu marchează oare confesiunea o a doua naştere, în inocenţă, a fostei făpturi păcătoase?). Prin urmare, vom citi jurnalul ca literatură, întrucît, finalmente, majoritatea circumstanţelor apariţiei şi dezvoltării sale îl particularizează în postură de gen estetic pur şi nu în acela de exerciţiu artistic de frontieră. Într-un excelent studiu asupra memorialisticii austriece, Jacques Le Rider numeşte textele introspective „opere de rezervă” (redactate atunci cînd nu mai poţi scrie altceva, conştient de suprapunerea istoricităţii şi intimităţii în interiorul lor, dar, mai ales, de existenţa cititorului îndepărtat).
Aş adăuga faptul că există literaturi întregi întemeiate pe jurnal, cum ar fi, bunăoară, cea americană. În Lumea Nouă, „părinţii fondatori” ai literelor sînt, fără excepţie, autori de jurnale, de la coloniştii puritani, preocupaţi de mîntuirea individuală ori colectivă şi, deci, obsedaţi de viaţa interioară (Bradford, Sewall, Edwards, Mary Rowlandson şi, mai tîrziu, Elizabeth Ashbridge), pînă la raţionaliştii de tipul lui Franklin sau Jefferson care îşi scriu autobiografiile cu intenţia clară de a cuprinde însăşi istoria subiacentă experienţelor lor personale. Se poate spune așadar că istoria nu iartă. Insidios ori violent, ea îţi anexează cumva intimitatea.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
