Anul acesta la Open air Blues Festivalul Brezoi (20 – 26 iulie), chitariștii Kenny Wayne Shepherd și Taj Farrant au fost cele două capete de afiș: prezentul durabil și promisiunea viitorului.
În 1998, Kenny Wayne Shepherd se afla la al doilea său turneu european, după succesul celui de-al doilea album, Trouble Is..., lansat în 1997. Primul său disc, Ledbetter Heights, apărut în 1995, era opera unui puști de numai 18 ani, un veritabil copil-minune al chitarei, dornic să-și etaleze virtuozitatea tehnică și încrederea în propriile forțe. Solourile lungi, sunetul agresiv al Stratocasterului, efectele wah-wah, bend-urile spectaculoase, gamele pentatonice cîntate cu o viteză amețitoare și riff-urile puternice de blues-rock defineau personalitatea albumului.
Și totuși, dincolo de demonstrația de forță instrumentală, discul conținea și cîteva piese memorabile, cu linii melodice care îți rămîneau imediat în minte, precum „Born with a Broken Heart”, „Déjà Voodoo” sau „Shame, Shame, Shame”.
Trouble Is... debuta cu „Blue on Black”, piesa care avea să devină emblema carierei sale. Tot atunci și-a făcut apariția noul solist vocal, Noah Hunt, a cărui voce mai profundă și mai încărcată de soul, alături de prezența mai pronunțată a chitarei acustice, au schimbat subtil direcția muzicală a formației. Chitara nu mai este la fel de exuberantă ca pe primul album, însă fiecare piesă – inclusiv cele două reinterpretări Bob Dylan și coverul după Jimi Hendrix – își păstrează generoasa doză de virtuozitate și expresivitate instrumentală.
Am avut norocul să-l văd și să-l fotografiez în 1998, la München. Îmi amintesc și astăzi cu o claritate uimitoare versiunea la „Voodoo Chile” cu care și-a încheiat concertul, ca si cel de la Brezoi: peste zece minute de artificii chitaristice, în timpul cărora Shepherd se contorsiona și se rostogolea pe scenă, într-o explozie de energie aproape imposibil de stăpînit.
Concertul său de la Brezoi nu a fost o simplă celebrare a primelor albume, ci o călătorie atent construită prin trei decenii de blues-rock. A deschis cu „Born With a Broken Heart”, întorcîndu-se direct la „Ledbetter Heights”. Riff-ul întunecat și dramatic al piesei a dat tonul unui spectacol în care Shepherd a traversat cu naturalețe toate etapele carierei sale, îmbinînd compozițiile de început cu materiale mai recente, standarde de blues și piese care trădau influențele muzicienilor ce i-au modelat stilul.
Setlistul a trecut apoi către teritorii mai noi, prin „Dirt on My Diamonds”, „I Got a Woman” și „Watch You Go”, înainte de a reveni la energia crudă a albumului de debut cu „Déjà Voodoo” și „Shame, Shame, Shame”. Prima, construită pe un wah-wah exuberant și profund îndatorată lui Jimi Hendrix, a adus o explozie de blues-rock psihedelic, în timp ce „Shame, Shame, Shame” a adăugat acel groove apăsat și plin de atitudine care i-a definit întotdeauna muzica.
Shepherd a adus totodată un omagiu rădăcinilor bluesului. „Talk to Me Baby”, compoziția lui Elmore James, a readus în prim-plan electric blues-ul tradițional, iar „I`m a King Bee”, clasicul lui Slim Harpo, a reconectat concertul la rădăcinile swamp blues-ului care au fost mereu prezente în muzica lui. În timpul piesei „Dark Side of Love”, Shepherd a strecurat pentru cîteva clipe tema din „Chitlins Con Carne”, evocînd interpretarea devenită celebră în versiunea lui Stevie Ray Vaughan și oferind astfel un discret omagiu unuia dintre cei mai importanți mentori ai săi.
Balada „While We Cry” este, probabil, cel mai evident omagiu pe care Kenny Wayne Shepherd îl aduce lui Hendrix. Introducerea evocă imediat atmosfera din „Little Wing”, prin armonia construită pe acorduri cu septimă majoră, sextă și acorduri suspendate, împletite cu fraze inspirate din gama pentatonică majoră – elemente definitorii ale limbajului muzical al lui Hendrix. Deși influența este evidentă, piesa își capătă rapid propria identitate, transformînd acest omagiu într-o expresie autentică a sensibilității artistice a lui Kenny Wayne Shepherd.
Ultima parte a concertului a reunit mai multe generații ale bluesului și rockului. „Oh Well”, clasicul Fleetwood Mac, a construit o punte către explozia bluesului britanic din anii ’60, dar a oferit și unul dintre cele mai neașteptate și memorabile momente ale serii. În mijlocul unui solo, Shepherd a strecurat pe neașteptate cîteva note inconfundabile din „Ciocîrlia”, celebra compoziție din secolul XIX a lui Angheluș Dinicu.
Momentul a fost scurt, dar a însemnat mai mult decît o simplă curiozitate muzicală. A părut un gest spontan de respect față de țara și publicul care îl primiseră atît de călduros – o încercare discretă de a adapta un concert internațional de blues-rock contextului românesc.
Împletind pentru cîteva clipe una dintre cele mai cunoscute melodii ale folclorului românesc în țesătura muzicală a piesei „Oh Well”, Shepherd a creat o legătură autentică între propriul său limbaj muzical și identitatea culturală a publicului din fața scenei. A fost un detaliu subtil, dar suficient pentru a conferi concertului o notă distinct românească și pentru a-l face să pară mai mult decît o simplă oprire într-un turneu internațional.
A urmat „Blue on Black”, cea mai cunoscută și mai reprezentativă piesă din repertoriul său, înainte ca seara să se încheie cu „Voodoo Child (Slight Return)” de Jimi Hendrix, un final exploziv care i-a permis lui Shepherd să lase chitara să vorbească nestingherită minute in șir și să revină, într-un fel, la una dintre sursele fundamentale ale propriului său limbaj muzical.
Deși setlistul a inclus doar trei piese de pe Ledbetter Heights, concertul a oferit mult mai mult decît o simplă aniversare nostalgică a albumului de debut. A fost un portret condensat al lui Kenny Wayne Shepherd ca muzician: profund ancorat în tradiția bluesului, modelat de influențele lui Stevie Ray Vaughan și Jimi Hendrix și încă capabil să lege energia crudă a începuturilor de maturitatea și rafinamentul compozițional al anilor recenți. Iar scurta incursiune în „Ciocîrlia” a adăugat acestui portret o notă personală, inconfundabil românească – unul dintre acele gesturi mărunte, dar simbolice pe care publicul și le amintește adesea mult timp după ce ultimul acord s-a stins.
Privindu-i pe Taj Farrant și Kenny Wayne Shepherd la Brezoi, aveai impresia că asiști la două capitole ale aceleiași povești. Amîndoi sînt chitariști excepționali, crescuți sub umbra uriașă a lui Jimi Hendrix și Stevie Ray Vaughan, însă fiecare se află la un capăt diferit al aceleiași călătorii muzicale.
La doar șaptesprezece ani, Taj Farrant traversează încă acea etapă fascinantă a descoperirii. Concertul său a fost o adevărată declarație de dragoste adresată eroilor chitarei care l-au format. Setlistul a alternat firesc propriile compoziții cu piese semnate de Stevie Ray Vaughan, Eric Johnson, Steve Vai, Stevie Wonder, Jeff Beck, dezvăluind atît amploarea influențelor sale, cît și un control tehnic remarcabil. Cîntă cu o dezinvoltură debordantă, plin de energie, viteză și încredere. Există în interpretarea lui acea dorință specifică tinereții de a arăta tot ceea ce poate face cu chitara, iar publicul nu are cum să nu fie cucerit de acest entuziasm. Fiecare solo pare să sfideze timpul, prelungindu-se pînă în punctul în care ai impresia că orice este posibil.
Prin contrast, Kenny Wayne Shepherd nu mai are nimic de demonstrat. La trei decenii după ce Ledbetter Heights anunța apariția unui fenomen al chitarei, stilul său a dobîndit un alt tip de autoritate. Focurile de artificii sînt încă acolo atunci cînd muzica le cere, însă ele au încetat să mai fie un scop în sine și au devenit un mijloc de a servi cîntecul. Concertul de la Brezoi a reflectat perfect această maturitate. În loc să construiască seara în jurul unor demonstrații interminabile de virtuozitate, Shepherd a preferat un parcurs echilibrat prin propria carieră, îmbinînd piese de început, compoziții recente și standarde de blues alese cu discernămînt într-un spectacol coerent și bine dozat.
Diferența s-a văzut și în alegerea coverurilor. În cazul lui Taj, reinterpretările funcționează ca omagii explicite, invitînd publicul să împărtășească admirația sa pentru muzicienii care l-au inspirat. La Kenny Wayne Shepherd, lucrurile stau altfel. Elmore James, Slim Harpo, Fleetwood Mac sau Jimi Hendrix au încetat de mult să mai fie simple influențe; au devenit parte din propriul său vocabular muzical. Mai degrabă decît să le aducă un omagiu, Shepherd pare să intre într-un dialog firesc cu ei, peste generații, în aceeași limbă comună a bluesului și rockului.
Și modul în care cei doi au comunicat cu publicul a fost diferit. Taj a cucerit prin exuberanță și prin bucuria aproape contagioasă de a cînta. Fiecare solo – care părea că nu se va mai termina niciodată – transmitea senzația că orice se poate întîmpla. Kenny Wayne Shepherd a ales o conexiune mai subtilă și mai atent construită. Cîteva note din „Ciocîrlia” au spus poate mai multe despre respectul său față de publicul român decît ar fi putut-o face orice discurs.
Dacă Taj Farrant întruchipează promisiunea viitorului blues-rockului, Kenny Wayne Shepherd reprezintă prezentul său matur și durabil. Unul își scrie încă primele capitole ale carierei, absorbind influențe și explorînd toate posibilitățile pe care i le oferă instrumentul. Celălalt a ajuns în punctul în care toate aceste influențe s-au decantat într-o voce artistică proprie, imediat recognoscibilă. Privite împreună, cele două concerte au alcătuit un dialog peste generații și au demonstrat că bluesul nu supraviețuiește prin simplă imitație, ci prin felul în care fiecare nouă generație de muzicieni reușește să ducă tradiția mai departe, vorbind-o în propria limbă.
Corneliu Cazacu este fotograf.
Credit foto: Corneliu Cazacu
