La sfîrșitul lunii iulie a.c., Institutul pentru Investigarea și Cercetarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a solicitat autorităților competente retragerea din spațiul public a monumentului (bust) dedicat poetului Adrian Păunescu, aflat acum în Parcul Grădina Icoanei. Solicitarea a venit la puțin timp după ce Asociația pentru Prevenirea și Combaterea Antisemitismului și Legionarismului din Arad a solicitat și obținut retragerea bustului poetului Octavian Goga din parcul ieșean Copou. Și un caz, și celălalt au stîrnit discuții, contestări, enervări. Mi-e greu să compar și să spun care au fost mai zgomotoase. Dar cazurile merită discutate împreună, pentru că pleacă de la o aceeași întrebare fundamentală: ce statui vor unii și nu vor alții să dea jos? Pe ale poeților? Pe ale oamenilor politici? Pe ale publiciștilor? Cei doi au fost, în timpuri foarte diferite, cîte puțin din toate, dar rămîn în menoria colectivă, mai ales, ca poeți. Nu discut acum gusturile – dacă ne place poezia unuia sau a celuilalt sau a amîndurora sau a nici unuia are puțină importanță. Fapt este că amîndoi au drept de cetate în orice istorie a literaturii noastre și că amîndoi au un succes real la cititorul român, așa cum e el.
Nu ostracizăm poeții, evident. Cînd, în 2011, a extras din calendarul anual al festivităților oficiale ale Ministerului francez al Culturii pe care-l conducea celebrarea a 50 de ani de la moartea lui Louis-Ferdinand Céline, ministrul Frédéric Mitterrand a justificat: nimeni, niciodată nu îl va scote din literatură, poate fi publicat, citit, predat la școală, iubit, recenzat, discutat, dar statul francez nu poate celebra un cetățean francez care a cerut moartea altor cetățeni francezi. Céline chiar făcuse asta. E drept, genialul prozator francez – singurul romancier francez al secolului trecut care-l poate concura pe Proust în privința influenței literare postume –, oricît este de mare, nu are nici o statuie în Franța. Sigur, îmi puteți spune că Franța e plină de statui, nu pierde mare lucru – aveți dreptate. Însă, în România mărginașă statuile sînt puține și, după cum se vede, șubrede.
E suficient să ne uităm la denumirea organizațiilor care au solicitat îndepărtarea monumentelor ca să înțelegem motivele: pe Goga l-a vrut jos o organizație care se preocupă de antisemitim, pe Păunescu l-a vrut jos o organizație care se preocupă de comunism. Reproșul adus lui Goga este că a condus un partid cu simpatii naziste, antisemit și că, în scurtul său mandat de prim-ministru, a semnat una dintre cele mai oribile legi antisemite care a deposedat peste două sute de mii de evrei români de cetățenia română, cu consecințe extrem de grave pentru ei. Reproșul adus lui Păunescu este că a devenit un bard al regimului comunist, cu grețoase ode dedicate dictatorului și, în general, dictaturii pe care, în chip mincinos, o prezenta ca pe un ev al libertății. De asemenea, i se reproșează că prin Cenaclul „Flacăra“ a contribuit la cultul personalității lui Ceaușescu și a manipulat abil o întreagă generație de români mințind-o că e liberă, cînd de fapt nu era. Evident, ambii poeți au apărările lor: Goga a fost un promotor al românismului în Ardealul ocupat, a militat atît de puternic pentru cauza românilor ardeleni asupriți de Ungaria încît a făcut pușcărie la Seghedin, ba chiar a fost condamnat la moarte pentru trădare de autoritățile budapestane. Ei bine, eroul luptei de eliberare a românilor din Ardeal a devenit, începînd cu anii 1920, un antisemit și un pronazist delirant. Și dacă ar fi rămas doar un publicist astfel orientat tot era oribil, dar Goga a fost ministru de Interne și apoi, scurt, prim-ministru, punînd în act politic și de administrație convingerile lui. Este unul dintre cele mai tulburătoare cazuri de țicnire ale unui om care, pînă la un anumit moment, avea toate datele să devină un adevărat erou național pentru români. Binele și răul în viața politică a lui Goga se pot lesne demarca: bun pînă la un moment dat și rău de la acel moment încolo. Nu este, din păcate, singurul caz în care cineva duce o viață exemplară pînă la maturitate și, spre bătrînețe, o ia complet razna.
Adrian Păunescu nu a fost un demnitar al statului comunist, ci doar un prieten al său. În plus, cei cărora le-a făcut cîte un bine și, mai ales, cei cărora le-a plăcut la Cenaclul „Flacăra“ sînt în viață și au o părere bună despre el. Dacă în cazul Goga putem lesne deosebi cele două perioade din activitatea lui socio-politică, cea de luptător pentru libertate și cea de susținător al ororii, în cazul lui Adrian Păunescu treaba e mai complicată. Păunescu a amestecat răul cu binele tot timpul. El însuși se definea ca fiind o natură contradictorie, vulcanică și avea, desigur, un veritabil talent al contorsiunii. Scria pe față ode grețoase pentru conducerea comunistă a țării și pe ascuns lansa poezii în samizdat de genul faimoasei „Analfabeților”. În prima pagină aducea „omagiu” și la pagina 10 băga o șopîrlă. Inducea spectatorilor cenaclului iluzia libertății, ca un fel de drog vîndut pe sub mînă, prin poezie și rock, prin spectacole pînă dincolo de miezul nopții într-o țară pe care regimul o închidea la ora 22, proclama manifeste ale iubirii și devenise un fel de faraon al mișcării folk, în care se manifestau foarte mulți cîntăreți, dintre care cîțiva de real talent. Dar drogul falsei libertății era, totuși, otrăvitor – să spui în anii ’80 că România era o țară liberă era o mîrșăvie. Mai ales cînd o spui unor tineri născuți și crescuți în comunism.
Dar rapiditatea cu care au reacționat autoritățile la cazul Goga și inacțiunea mută la cazul Păunescu nu se explică doar prin diferența de rang a celor doi în regimurile pe care le-au slujit. E vorba despre memoria celor două tragedii politice ale veacului trecut – nazismul/fascismul și comunismul – pe care noi, ca buni europeni, am început să o instituționalizăm după cum e moda și nu după propria istorie. Nu ne mai amintim istoria cum am trăit-o, ci ne amitim istoria cum ni se spune să ne-o amintim. Deși ambele regimuri au fost genocidare, deși ambele au fost în strînsă, aș zice chiar consubstanțială legătură între ele, deși trebuie considerate în binom, ca fețe ale aceluiași rău, fascismul/nazismul și comunismul au parte de tratamente diferite. S-a scris enorm despre asta cu o concluzie clară: în cele din urmă, am metabolizat diferit Auschwitz-ul și Gulagul. Neiertători cu nazismul și cu fascismul, blînduți, înțelegători, aproape iertători cu comunismul.
Mă gîndesc, de pildă, la modul în care generațiile de azi privesc spre unii exponenți din acea amplă categorie de intelectuali care, tineri fiind, au pus umărul la stalinismul românesc, la realismul socialist în cultură și la cauza clasei muncitoare, într-o vreme în care represiunea era la apogeu. Prin anii ’60-’70 s-au mai dezmeticit un pic. Apoi au început să fie împinși mai la o parte de partidul lor drag pentru că au venit alții mai tineri sau pentru că trecutul lor stalinist era inacceptabil pentru prezentul ceaușist. Apoi, prin anii ’80, spre final, cînd au venit foamea și frigul, au spus și ei că le e foame și le e frig pe diverse tonuri, dar fără să se dezică de cauză, ci, dimpotrivă, spunînd că ei o apără pe cea adevărată. Nu erau pe drumul Damascului, nici vorbă – erau doar dezamăgiți că frumoasele lor idealuri comuniste fuseseră întinate de cei care i-au dat la o parte. Ei bine, faptul că au mîrîit la bătrînețe i-a salvat definitiv – sînt adulați și pomeniți cu emoție. În schimb, generația de dinaintea lor, cu Eliade și Noica în frunte, rămîne de neiertat. Articole de tinerețe care-l glorificau pe Stalin se trec cu vederea, articole de tinerețe care-l glorificau pe Căpitan te îngroapă. Cam asta e, cam așa sîntem…
