La cîteva zile după ce scriam că educația este prima linie de apărare, am dat peste replica unui analist de televiziune: „Cînd aud că soluția e educația, înseamnă că nu știți pe ce planetă trăiți”. Urmau cîteva întîmplări cu oameni care nu știau să folosească un easybox, un bancomat, să calculeze un rest ori să se descurce singuri într-un spital. Concluzia: există printre noi oameni cu un nivel intelectual atît de scăzut, încît educația nu mai poate face nimic. Iar ei sînt majoritari.
Nu neg existența acestora. Ar fi absurd. Există dizabilități intelectuale, tulburări cognitive, analfabetism, declin asociat vîrstei, oameni care au abandonat școala, oameni care au trecut prin ea fără să învețe, oameni pe care sărăcia, boala, izolarea sau trauma i-au lăsat aproape fără instrumente de orientare în lume. Dar tocmai de aici pînă la concluzia că educația nu este soluția se întinde o prăpastie logică.
Mai întîi, pentru că un om blocat în fața unui ecran nu poate fi diagnosticat din priviri cu „IQ 60”. Poate să nu știe să citească, poate să nu vadă bine, poate să fie panicat, poate să aibă o problemă neurologică, poate să nu fi folosit niciodată aparatul. Faptul că un intelectual urban știe să ridice un colet sau să scoată bani de la bancomat nu-l autorizează să măsoare inteligența celuilalt după viteza cu care acesta tastează un cod.
Apoi, fiindcă toate exemplele invocate sînt, în realitate, argumente pentru educație, nu împotriva ei. Omul care nu știe să citească, să socotească sau să urmeze o instrucțiune simplă nu demonstrează inutilitatea școlii, ci eșecul nostru de a-i fi oferit una care să-l ajute. Iar dacă limitele sale sînt de natură medicală, tot educația este cea care ar trebui să le observe devreme, să le evalueze competent și să-i asigure sprijinul potrivit. Educația nu înseamnă numai lecția predată de la catedră. Înseamnă intervenție timpurie, profesor de sprijin, consiliere, alfabetizare funcțională, formarea adulților și instituții concepute pentru oameni reali, nu numai pentru utilizatori perfecți.
Este posibil ca unii copii să nu ajungă niciodată la performanțele așteptate de programa școlară. Dar afirmația că 30% din elevii unei școli nu pot înțelege că unu și cu unu fac doi, orice li s-ar explica, nu este o constatare pedagogică, ci o enormitate care ar cere evaluări serioase, nu povestiri de Facebook. Dacă procentul ar fi măcar pe aproape adevărat, nu ar trebui să abandonăm educația, ci să declarăm stare de urgență educațională și socială.
Mai tulburător decît concluzia este însă limbajul. Oamenii aceștia sînt numiți „handicapați la cap”, „low IQ” etc. Sînt ajutați, ni se spune, dar apoi transformați în exponate publice, în dovezi despre inferioritatea unei populații. Compasiunea adevărată nu se încheie cu povestirea triumfătoare a neputinței celui ajutat. Nu-l reduci pe om la umilința lui de cîteva minute și nu faci din vulnerabilitatea lui un divertisment pentru cei care se simt, prin comparație, inteligenți.
Există în acest tip de discurs o comoditate morală. Dacă o parte a populației este pur și simplu incapabilă, atunci nu mai avem nimic de reparat. Nu mai trebuie să discutăm despre abandon școlar, sărăcie, subfinanțare, profesori insuficienți, servicii sociale aproape inexistente sau adulți care nu au avut niciodată șansa unei alfabetizări reale. Biologia devine scuza perfectă.
Educația nu este o baghetă magică și nu poate șterge toate diferențele dintre oameni. Dar poate împiedica transformarea unei dificultăți într-o condamnare pe viață. Poate învăța un copil să citească, poate identifica o dizabilitate, poate forma deprinderi elementare, poate construi autonomie acolo unde altfel ar rămîne dependență. Și, la fel de important, poate învăța societatea să nu confunde neputința cu inferioritatea morală.
Pe ce planetă trăim? Pe una în care oamenii vulnerabili au nevoie de mai multă educație, nu de mai puțină. Și, poate, și cei care îi privesc de sus au nevoie de ea. Mai ales fiindcă propaganda îi caută tocmai pe cei pe care școala și statul i-au lăsat singuri. Și îi găsește ușor.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
