În jurul lui Viorel Pașca s-au construit două narațiuni opuse. Într-una, el apare ca un om care a profitat de cei mai vulnerabili dintre vulnerabili. În cealaltă, e prezentat drept omul care a făcut ceea ce statul nu a fost în stare să facă timp de două decenii. Ca în multe alte cazuri care polarizează opinia publică, realitatea este mult mai complicată.
Încă un dosar despre azile clandestine
Ancheta DIICOT privind centrele neautorizate din Dumbrava pare, la prima vedere, încă un dosar despre azile clandestine, autorizații lipsă și posibile fapte penale. Este firesc ca atenția publică să se concentreze asupra acuzațiilor formulate de procurori și asupra persoanelor cercetate. Numai că, dincolo de dimensiunea penală, cazul arată, aproape didactic, ce se întîmplă cînd golurile lăsate de stat sînt umplute de inițiative private care, indiferent de intențiile cu care au pornit, ajung să substituie instituții pe care numai statul ar trebui să le poată înlocui.
Într-un sistem descris de Organizația Mondială a Sănătății ca fiind „fragmentat și lipsit de trasee clare” și în condițiile în care Comisia Europeană avertizează că peste 20% din vîrstnicii noștri trăiesc în sărăcie lucie, centrele clandestine precum cele de la Dumbrava nu apar din neant. Sînt răspunsul underground la eșecul statului: acolo unde instituțiile publice nu oferă soluții financiare și logistice, asistența socială improvizată poate deveni paravan pentru exploatare.
Cazul Viorel Pașca
Imediat după izbucnirea scandalului, au apărut și vocile celor care „știau” mai de mult că este ceva în neregulă. Avocatul Poporului, Renate Weber, a declarat public că Viorel Pașca a fost protejat și tolerat de autorități timp de două decenii. Spitalele publice, primăriile și chiar structurile de asistență socială (DGASPC) din toată țara știau că centrele din localitatea Dumbrava sînt neautorizate, dar au continuat să trimită acolo cazuri sociale grave, scăpînd astfel de responsabilitate.
De partea sa, Viorel Pașca a susținut, într-un interviu pentru Realitatea Plus, că Dumbrava nu poate fi înțeleasă „din afară”, de către persoane care nu au văzut direct ce fel de oameni au ajuns acolo și ce situații sociale, medicale și umane au fost adunate în acest loc de-a lungul a aproape douăzeci de ani. Potrivit acestuia, Dumbrava nu a fost gîndită inițial ca un azil în sensul clasic al termenului, ci ca un adăpost pentru oameni aflați la capătul puterilor, fără familie, fără venituri, fără locuință și fără o instituție care să îi primească după externarea din spitale.
Pașca a povestit că totul a început cu o casă mică, în care avea două camere goale, iar într-o seară de iarnă, după ce a văzut la televizor o știre despre oameni morți din cauza gerului, s-a gîndit că acele camere ar putea fi folosite pentru persoane fără adăpost, cărora le putea oferi căldură, mîncare, tratament și un acoperiș deasupra capului. În timp, spune el, numărul cazurilor a crescut, iar la Dumbrava au început să fie trimiși bolnavi de către spitale, poliție, primării, DGASPC-uri, servicii sociale sau alte instituții care nu aveau unde să îi ducă. Pașca a afirmat că nu vrea să fie nici acuzatorul, nici apărătorul acestor instituții, dar a explicat că, în multe situații, spitalele care tratau oameni ai străzii ajunși în stare gravă, uneori paralizați, amputați, bolnavi de cancer sau fără acte și fără familie, nu aveau nici o soluție pentru ei cînd venea momentul externării. În opinia sa, un spital nu putea scoate în stradă un bolnav imobilizat la pat, dar nici nu putea bloca la nesfîrșit un pat de care alți pacienți aveau nevoie, astfel că Dumbrava devenea, în multe cazuri, ultima variantă. Astfel, la Dumbrava au fost trimiși bolnavi din toate județele țării, inclusiv din București. Activitatea sa era cunoscută. Au fost reportaje elogioase făcute de televiziuni și chiar el însuși posta periodic pe rețelele sociale cazurile noi și nevoile celor îngrijiți.
Pașca a afirmat că nu a vrut să creeze un centru rece, instituționalizat, ci mai degrabă un loc care să semene cu o casă, în care oamenii să nu se simtă abandonați ca într-un azil, ci primiți într-o formă de familie. Întrebat de ce nu a făcut rost de autorizație, Pașca a spus că a analizat standardele impuse și a ajuns la concluzia că acestea erau aproape imposibil de aplicat unor case deja construite și locuite, deoarece presupuneau dimensiuni precise ale camerelor, uși de anumite lățimi, băi în fiecare cameră și alte condiții care ar fi necesitat practic reconstruirea spațiilor de la zero. El a făcut, totodată, o distincție între instituțiile care îl controlau și cele care trimiteau bolnavi, afirmînd că atunci cînd a spus că autoritățile nu sînt vinovate s-a referit la spitale, poliție sau alte structuri care nu aveau locuri disponibile pentru asemenea cazuri, nu la organismele de control. Pașca a descris oamenii ajunși la Dumbrava ca fiind, în mare parte, persoane care trăiseră ani întregi pe stradă, fără pensii, fără sprijin și cu probleme medicale sau psihice severe, uneori cu dependențe grave, susținînd că erau cazuri foarte greu de îngrijit.
În final, el a afirmat că Dumbrava a funcționat fără bani de la stat, din donații venite inclusiv de la oameni simpli sau pensionari, și că scopul său a fost să le ofere celor abandonați condiții mai bune decît pe stradă: curățenie, hrană, tratament, căldură și un acoperiș, nu lux, într-o realitate socială în care, spune el, standardele cerute de stat erau imposibil de îndeplinit pentru o inițiativă pornită ca ajutor de ultimă instanță.
Avertismentele europene
Dumbrava este realitatea din spatele rapoartelor. Unul după altul, documentele elaborate în ultimii ani de Organizația Mondială a Sănătății, Banca Mondială, Consiliul Europei și Comisia Europeană, toate descriu aceeași realitate: cazul Dumbrava este dovada vie a lipsei de integrare dintre sistemul medical și cel social. În urma vizitei de documentare în România, în luna mai, Comisarul Consiliului Europei a avertizat explicit că în România „există încă azile neautorizate unde au fost raportate abuzuri și neglijență”. Oficialul a subliniat imperativul coordonării dintre sistemul medical și cel social pentru ca persoanele vulnerabile să nu cadă în aceste zone gri de exploatare.
Avertismentul nu este singurul asupra vulnerabilităților din România. În 2020, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a criticat dur arhitectura sistemului românesc de servicii din România, descriindu-l ca fiind „insuficient, fragmentat și lipsit de trasee clare de îngrijire pentru pacienți”. OMS arăta că nu există o legătură funcțională între spitalele medicale și serviciile sociale. Spitalele externează pacienți cronici sau vîrstnici dependenți fără ca statul să le asigure un traseu post-spitalizare, ceea ce forțează rețele informale sau clandestine să preia acești oameni (exact mecanismul prin care spitalele trimiteau pacienți la azilul neautorizat al lui Viorel Pașca).
Un studiu recent al Băncii Mondiale a evidențiat un alt dezechilibru critic: în România predomină exclusiv îngrijirea informală și nereglementată. Potrivit studiului, spre deosebire de statele dezvoltate unde există o colaborare monitorizată între stat și privat, România lasă greul pe familii sau asociații de caritate, un procent uriaș de bătrîni vulnerabili neavînd acces la servicii formale licențiate. Studiul explică și apariția fenomenelor de tip „Dumbrava”: cererea de paturi este uriașă din cauza îmbătrînirii demografice, dar infrastructura publică este aproape inexistentă.
În 2023, într-o analiză macroeconomică de țară, experții europeni atrăgeau și ei atenția asupra riscurilor sociale majore. Potrivit raportului Ageing Report Romania – Country Fiche, România înregistra una dintre cele mai mari rate ale riscului de sărăcie și excluziune socială în rîndul vîrstnicilor din UE (peste 20% din bătrîni sînt afectați direct). Banii din pensii nu acoperă sub nici o formă costul unui azil privat legal (care pornește de la 4.000-5.000 de lei lunar). Raportul UE explică de ce bătrînii sau familiile acceptă aceste condiții insalubre: fiind extrem de săraci, ei sînt complet excluși din piața azilelor private legale și licențiate, neavînd puterea financiară să își cumpere demnitatea.
Un stat care și-a externalizat conștiința
Există un concept în administrația publică numit „externalizarea serviciilor”. Statul deleagă anumite activități către sectorul privat sau către organizații neguvernamentale, păstrînd însă controlul, finanțarea și responsabilitatea. La Dumbrava pare să se fi întîmplat altceva. Pentru că nu serviciile au fost externalizate, ci neputința statului. Fiecare instituție și-a rezolvat propria problemă imediată. Spitalul elibera un pat. Primăria închidea un dosar social. Direcția de asistență socială găsea o soluție de moment. Privite separat, toate aceste decizii par pragmatice. Privite în ansamblu, ele au construit un sistem paralel, alimentat chiar de instituțiile care ar fi trebuit să-l elimine. Căci adevărata dramă a cazului Dumbrava nu este că autoritățile au descoperit încă un azil neautorizat, ci că, înainte ca procurorii să deschidă dosarul, aproape toate marile organizații internaționale descriseseră deja mecanismul care făcea inevitabilă apariția lui.
Justiția va stabili dacă au fost comise infracțiuni și cine trebuie să răspundă pentru ele. Dar există o întrebare la care nici un judecător nu poate răspunde: unde ar fi trebuit să plece oamenii pe care spitalele îi trimiteau la Dumbrava?
Credit foto Dumbrava: YouTube
