Ca să ajungem în Ardeal, trebuie să schimbăm două trenuri: la Teiuș și la Blaj. Plecăm din Tîrgu Jiu, în general, noaptea. Pentru mine e marea călătorie, pe care o fac în fiecare vacanță cu bunica, să ne vizităm rudele din Transilvania. Îmi plac casele colorate și porțile lor mari, care nu te lasă să vezi ce e dincolo de ele. Am 5-6 ani, dar tot îmi dau seama că totul e foarte diferit de cum e la noi, în Oltenia, unde totul e la vedere. Mă intimidează puțin curățenia și sobrietatea acestor locuri, în care fiecare zi are cîte un program fix. Laptele de la bivolițe se duce la lăptărie marțea și face o smîntînă groasă, de cîteva degete. Pîinea se coace joia, iar la biserica de pe deal, unde există o orgă, mergem în fiecare duminică dimineața. Femeile își scot fustele negre de catifea, pieptarele și bluzele albe, scrobite, cu mîneci largi și dantele la guler. E ziua cea mare în care se umblă și la garnița în care stau pitiți în untură cei mai buni cîrnați din lume. Cînd plouă, tușa Niță așază la streașină mai multe vase de tablă și apa picură pînă le umple. Le pune apoi pe aragaz și ne spălăm cu apa strînsă pe păr și el devine mătăsos, așa cum nici un balsam n-a mai reușit vreodată să-l facă. În șură miroase a fîn, dar și a fier și a piele. Urc pe scara din șură și mă întind pe iarba uscată. Printre scînduri intră lumina și mi se așază cuminte la picioare. Nici timpul nu seamănă cu cel de acasă. Aici pare o aripă albă și fină de gîscă. Tanti Lelița țese pleduri de lînă la un război mare cît toată încăperea. Mă așez uneori lîngă ea și o privesc cum răsucește firele de ață și le bate apoi cu un pieptene. Vorbește cu niște cuvinte pe care nu le înțeleg și cîteodată, cînd se bucură, spune: „Tulai, Doamne!”.
Tușa Goli, sora cea mai mare a bunicii, locuiește într-o casă mică, albă, la Rîpă. N-are curent electric și, dacă o vizităm seara, aprinde o lumînare și o așază în mijlocul mesei. Are mereu niște mere mici și dulci în casă și la ea miroase și iarna, și vara a plante medicinale. E cea mai bisericoasă dintre surori și n-a vrut să plece la oraș niciodată. Nu se desparte de cartea ei de rugăciuni, din care citește înainte de fiecare masă. Poartă un cămeșoi alb, cu un guler de dantelă, lung pînă la călcîie. Pe străbunica o cheamă Reghina și am de la ea o carte un pic mai mare decît un chibrit, pe ale cărei ultime pagini sînt tot felul de însemnări făcute cu un creion chimic.
Povestea mea de familie ar putea fi foarte bine o scrisoare pentru artistul Ștefan Câlția. Sau un gînd lăsat în cartea expoziției Transilvania. Extravaganza. Pentru că arta și literatura adevărate ne vorbesc mereu despre noi. Despre ce am uitat, am visat sau n-am trăit încă. Tablourile au funcționat pentru mine ca un declanșator. Ca și cînd artistul n-ar fi pictat, ci ar săpat un tunel adînc în memoria mea afectivă.
Julian Barnes, în Plecări, plecări, vorbește despre amintirile autobiografice involuntare (involuntary autobiographical memory), un fenomen pe cît de straniu, pe atît de fascinant. Și pomenește despre cazul unui bărbat care suferise un accident hemoragic posterotalamic stîng. În urma lui, se alesese cu niște capacități de-a dreptul excepționale. Care l-ar fi putut face invidios chiar și pe Proust însuși, căci omului acestuia îi era de ajuns să guste dintr-o plăcintă cu mere și îi reveneau în minte toate plăcintele pe care le mîncase și locul unde se întîmplase, într-o ordine cronologică perfectă.
Transilvania mea a revenit la suprafață cu ajutorul lumii lui Ștefan Câlția, care a găsit o combinație atît de simplă și de umană de a-mi recupera acel sentiment de acasă.
Șona nu e doar un sat de lîngă Făgăraș, ci un tărîm, în care peștii pot să zboare, iar clovnii și jonglerii îți sar precum căprioarele în față. Nu știi niciodată ce te așteaptă la capătul pădurii. Cu ce năluci te poți intersecta. Și ce poveste începe să curgă ca apa căreia nu-i vezi malul. Peisajele și personajele lui Câlția au consistența pe care o are realitatea în vis. Seamănă cu niște lucruri știute, dar sînt atît de schimbate, de transfigurate, că devin niște entități în sine. În tablourile lui oamenii par niște năluci, diafane și neliniștitoare, un fel de ființe mitologice, îmbrăcate sofisticat, în texturi pline de noblețe. Sînt deopotrivă eroine și eroi de circ și de basm. Nemișcarea lor nu amenință, ci provoacă.
Peștele zburător trece dintr-o poveste în alta, unește planurile, nivelează registrele, tulbură privirea și sufletul. El e firescul supranatural, un totem al acestui fantasy plin de culoare și de întîmplări bizare. Grădina lumii lui Câlția e luxuriantă și ludică. Ea arhivează efemeritatea. Clipa. Liniștea. Respirația. Artistul lucrează cu micile detalii care ne supraviețuiesc, căci nimeni nu ne va păstra o amintire întreagă, intactă, ci una imperfectă, ciobită, parțială.
Potecile lui șerpuitoare te îmbie să te pui la drum. E o mirare perpetuă în picturile acestea minimaliste, o celebrare a vieții în nemișcarea plantelor și a vaselor cu flori. Artistul face ce a făcut mereu: s-a uitat atent la lumea din jur, la lucruri, la oameni, la plante și la arbori.
O privire aproape copilărească coboară peste lume și prilejuiește marea întîlnire dintre ieri și azi, dintre greutate și fragilitate. Intimitatea vine din adevărul pe care ți-l pune în față. Pîinea se coace, masa e întinsă, gutuile miros înnebunitor, homo ludens ne poate salva pe toți. Paradisul poate fi regăsit, e la o aruncătură de băț, dar trebuie să ai răbdare. Să te împrietenești cu domnițele picturale, însoțite de unicorni și urși albi, polari, care alunecă în straiele lor nobile, pe Olt.
În universul lui Câlția, fantasticul devine cît se poate de real. S-ar putea să vă simțiți ca Hänsel și Gretel și să aveți nevoie să lăsați urme ca să găsiți drumul de întoarcere acasă. Expoziția aceasta nu funcționează cu pin-uri, ci pe bază de activări neuronale. Amintirile autobiografice involuntare te pot bulversa. Dar, la final, poți pleca cu buzunarele pline de diamante, dacă reușești să deschizi acele sertare emoționale la care nu ai umblat de mult. Sau, poate, niciodată. Să nu te neliniștești nici dacă seara, la culcare, un pește-pasăre, o casă transilvăneană albastră, în miniatură, sau un buchet de flori de cîmp vor levita prin fața ochilor tăi. Nu e vrajă, e magia marca Câlția. O odă pe care el o aduce echilibrului naturii și surprinzătorului spectacol uman.
Simbolurile sînt și ele fructe ale pămîntului, crucile cresc în pomi și construiesc o scară spre cer. E multă culoare în picturile lui, o explozie de viață și un nor diafan și neliniștitor care plutește peste lumea aceasta extravagantă. Bizară. Insidioasă, care te momește să intri în ea ca într-o pădure deasă. Urmărește pasărea-pește, ea știe mereu drumul de întoarcere.
Dacă bunica ar fi trăit și ar fi văzut expoziția, probabil ar fi exclamat: „Fata mamii, e de circul Picullini”. Lucrurile pe care nu le putea cuprinde cu mintea și traduce în dimensiunea realității le plasa instinctiv într-o amintire veche din copilărie, cînd trebuie să fi văzut prima dată, la un tîrg din Transilvania, un circ ambulant. A trăit atît de intens experiența, că a păstrat acest superlativ toată viața. Ca pe o cheie secretă, pe care ne-a transmis-o și nouă, peste generații. Habar n-am cine o fi fost acel Picullini, care mergea cu circul lui dintr-o localitate în alta din Ardeal și îi bucura pe copiii începutului de secol XX. Dar personajele lui Câlția m-au făcut să mă gîndesc și la el, și la fetița aceea de demult, care trebuie să se fi uitat uimită la clovni și jongleri, acrobați și dresori.
Există o extravaganță a naturii, așa cum există și una a emoțiilor. Și a amintirilor. Care mă face să zic, precum Pangloss, personajul din Candid sau optimismul lui Voltaire, că dacă n-ar fi existat toată această călătorie, n-aș mînca aici și acum „dulceață de chitre și fisticuri”.
(text apărut în catalogul expoziției Ștefan Câlția, Transilvania|Extravaganza, Sibiu, Mănăstirea Ursulinelor, curatoriată de Liviana Dan și deschisă pînă pe 16 august)
.jpg)
