Prima dată am intrat în casa cu turnuri din Mateești pe 1 ianuarie. Aerul era gri, iar satul mirosea a fum. I-am văzut crăpăturile, tencuiala căzută pe ici, pe colo, pridvorul de lemn și am simțit acea solemnitate discretă a clădirii care nu avea nimic de demonstrat. Un fel de jemanfișism, „mă poți iubi sau ignora”, îmi e totuna. Ca fiecare reședință de familie, care a adăpostit mai multe generații, și în imobilul făcut de italieni în 1904, în satul din Oltenia de sub Munte, sînt multe straturi de povești: un străbunic hangiu, care a contribuit cu banii făcuți din vînzarea țuicii, un străbunic preot, liberal, care a proiectat și a construit propriu-zis casa și a amenajat, într-unul dintre turnurile casei, o mică și prețioasă bisericuță. Aici, în anii comunismului, a spovedit și a cununat cupluri, care se fereau de ochii Securității. Apoi. Apoi, inimile nevăzute ale casei, femeile care au decorat și s-au îngrijit de casă, decenii la rînd, chiar în perioadele istorice crîncene, de sărăcie și de presiune politică: anii 1950 sau 1980.
În ziua aia de iarnă era frig și încăperile înalte și prăfuite m-au intimidat. Am aruncat un ochi în salon, mi-am zis că așa trebuie să fi fost atmosfera și în vremea lui Cehov, în satele de provincie, despre care a scris. Am făcut un tur și am plecat, ca o vizitatoare politicoasă. Ne cazaserăm la o pensiune din zonă, unde totul părea vechi, dar erau doar niște mobile și obiecte cumpărate dintr-un shop din Germania. Pe măsură ce treceau zilele, însă, casa asta se insinua din ce în ce mai tare în mintea mea. Ca o plantă care își făcea loc printr-o fantă de lumină și creștea, creștea. Îl întrebam din ce în ce mai des pe T. despre povestea ei, despre bunicul lui. Și îl urmăream pe preotul de țară, mucalit și deștept, care se folosea mereu în slujbele lui de cărțile pe care le citea. Fusese prieten cu I.G. Duca, umblaseră prin toată zona și ajutaseră la renovarea bisericilor.
Cînd s-a făcut primăvară, mi-am dorit să mă reîntorc. Mașina nu mergea, așa că am organizat o plecare cu niște prieteni buni. Un week-end în care am deschis casa, am strîns niște lucruri, am lăsat lumina să intre și am explorat-o pe îndelete. Am instalat o masă în foișor și ne-am dat seama că nu mai stătuse nimeni de multă vreme acolo, să se uite la dealul înverzit și la bradul adus de un băiețel și de părinții lui de la Păltiniș. Ușor-ușor, locul a început să prindă o nouă viață.
În casele în care au stat mai multe generații există multe obiecte. Din epoci istorice diferite, uneori amestecate, într-o devălmășie a istoriei, pentru care trebuie să ai răbdare. Fiecare aduce propriile însemne, le așază într-o cămară, beci sau magazie și obiectele își creează și ele un microclimat eterogen. Din ustensilele și vasele din bucătărie am început să-mi imaginez cum se gătea în bucătăria la geamul căreia crește un cireș. Cu siguranță se cocea pîine în soba cu cuptor de aici, se făceau sarmale multe în tuciul rotund, se pregăteau feluri cu legume în timpul săptămînii și cu carne duminica. Mai există sticle cu țuică păstrate în dulapuri și recipiente pentru cam orice. Îl întreb des pe T. cum era cînd era el mic. Și în curtea ușor în pantă apare un băiețel transpirat, cu o bicicletă, care vine în viteză și ia o curbă periculoasă pe lîngă nuc. Pe „mămăica” și pe „tătăicul” lui am aproape senzația că încep să-i cunosc. Sînt atît de prezenți în istoriile casei, că, pe cuvînt, nici nu m-aș mira dacă aș da într-o noapte de ei pe holul casei. Nu cred în spirite, dar cred în sufletele locurilor, în cei care au trăit și-au iubit locuințele. Cînd se face seară, acum, după ce am stat niște săptămîni în vara asta aici, aștept să aud barza cocoțată pe stîlpul din față cum dă strigarea la cuib și cicada cum îi umilește pe greierii autohtoni.
Te poți îndrăgosti de o casă așa cum ți se întîmplă cu un om. Nu știi de ce sau cum, e pur și simplu ceva inexplicabil și inevitabil, care te atrage acolo. O explorezi, o cureți și, astfel, se creează acel sentiment de complicitate. Începi să-i cunoști cotloanele, felul în care cade lumina în diverse momente ale zilei, locul unde găsești o foarfecă sau o pîlnie, ce gust au merele din față și cele din grădină. Și, mai ales, trebuie să înțelegi că atunci, pentru amor, răbdarea e elementul-cheie. Să nu crezi că totul va fi lapte și miere, fără nici un pic de efort. Cu lecțiile făcute, așadar, și cu cuvintele lui Montaigne în minte: „Cui m-ar întreba care este prima parte în dragoste, i-aș răspunde că este să știi să-ți iei timp. În a doua la fel și, de asemenea, în a treia: acesta este punctul în care se poate totul”, ne-am apucat și am șters praful, am curățat podelele, am luat păianjenii, am curățat geamurile și am îndepărtat lucrurile care nu o lăsau să se vadă și să respire. N-a fost o curățenie propriu-zisă, ci un fel de baie simbolică, ritualică, de care și spațiile pot avea nevoie ca să se scuture de poveștile neplăcute. Căci acolo unde există case moștenite, de cele mai multe ori, sînt și bătălii. Certuri infinite și orgolii absurde, care planează asupra lor ca niște umbre. Și ele macină nu doar zidăria, ci mușcă adînc din sufletele oamenilor.
Acum sînt dimineți în care mă trezesc și mă simt norocoasă că pot să petrec un timp de vacanță, indefinit, ca în copilărie, în casa de aici. Azi fac o tartă cu mere cu fructele culese din fața pridvorului. Cu o seară înainte am primit musafiri și lui T. i s-a luminat fața, pentru că și-a adus aminte de momente vechi din serile de vară, cînd prispa era plină de oameni, de vocile lor cînd jucau tabinet, rîdeau și sorbeau dintr-un pahar cu băuturi răcoroase. O casă frumoasă are nevoie de oameni care s-o admire și s-o iubească. Memoria nu e un muzeu, un loc de depozitare, ci un spațiu în care intri și lași urme. Cotrobăi prin lucruri vechi, ascunse pe te miri unde, și le pui în valoare. În dormitor e un tablou cu stră-străbunica lui T. E o femeie micuță de statură, îmbrăcată într-un costum popular sobru, Maria Joachim Eliescu scrie pe fotografia făcută cîndva la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Înainte sau după ce chemaseră meșterii italieni, se tocmiseră, le dăduseră o pungă cu galbeni și se apucaseră de construcție. Alături e o ie cusută cu fir negru și auriu, de un rafinament demn de o mare și luxoasă casă de modă de azi, găsită în fundul unui dulap. Ea i-a aparținut bunicii lui T. Nici ea n-a fost o femeie voinică. În cartea pe care am găsit-o în biblioteca casei, volumul de corespondență al lui François Mitterrand, Lettres à Anne, și pe care am început s-o citesc, am dat peste o hîrtiuță pe care mama lui T. scrisese de mînă niște comentarii. Era ceva legat de faptul că vîrsta trebuie privită cu umor, asta e singura șansă. Poate că asta e valabil și cînd vine vorba despre timpul care trece peste lucruri, nu doar peste oameni. Să te bucuri de ce a rămas în picioare, fără proiecții. Cu naturalețe și ironie, cu bucuria de a-i mai putea ține în viață, prin amintiri, pe cei care au trăit într-un loc înaintea noastră.
