Pe la 13-14 ani, deja petrecerile strict de fete erau fumate. Se încerca, de-acum, ca la ziua cuiva să fie un număr aproximativ egal de fete și băieți. Petrecerile de felul acesta se numeau, mai mult sau mai puțin, „ceaiuri”. Nu că s-ar fi băut ceai, ci, nici nu mai știu, sirop cu sifon, apă minerală... În nici un caz, alcool. Tot în sufrageria familiei se desfășurau, de cele mai multe ori. Și rareori în camera sărbătoritului ori sărbătoritei. Și asta pentru că locuințele, în general de bloc, în care aveau loc aceste petreceri erau standard. Cele mai fericite aveau trei camere, dintre care îndeobște cea mai mică era a copilului, chiar dacă devenit, brusc, adolescent. Camera respectivă conținea un pat, un birou și un raft, de cele mai multe. Și printre ele nu prea aveai cum să te învîrți. Așa că părinții grijulii, care nu prea plecau, precum în filme ori în zilele noastre, de acasă, se retrăgeau în dormitorul lor sau își mai găseau de lucru prin bucătărie, ca să fie cu urechea ciulită la ce pun la cale odraslele. Sufrageria arăta puțin altfel decît în scena cu oglinda din articolul precedent.
Da, exista în continuare masa încărcată cu aceleași feluri, în general, dar ochii noștri nu prea se mai opreau asupra acestora. În fața mesei se afla, de obicei, aceeași fabuloasă oglindă, dar nici pentru imaginea reflectată acolo nu prea mai aveam ochi. Mîncarea și obiectele de mobilier erau scanate de la distanță, privirile nu mai zăboveau asupra lor, ci rămîneau cumva învolburate-n aer. Deveniseră arme de cucerire a bieților băieți, ceva mai mulți, de-acum prezenți. Fetele erau într-o efervescență care se manifesta în special printr-o conștiință de sine mult mai apăsată. În timpul dansului, se mișcau calculat. Unduirile nu le erau întîmplătoare, ci, de destule ori, chiar cu adresă precisă.
Încă se dansa în cerc, dar cercul respectiv avea o noimă. Cineva trebuia să fie în mijloc. Cel sau cea din mijloc alegea pe altcineva din grup. Teoretic, pe cine dansa cel mai bine. În realitate, persoana din mijloc îl alegea pe cel sau cea de care îi plăcea. Căci da, apăruse conceptul ăsta de „a-ți plăcea de cineva”. „De”-ul din expresie nu era întîmplător. Arăta că nu-ți place respectivul sau respectiva precum o prăjitură, un film sau o carte. „De”-ul introducea o nuanță nouă, inefabilă. Care presupunea o atracție și-un angajament.
Un timp, cel puțin, trebuia să ții cont de respectiva persoană. S-o bagi în seamă. Să faci conversație, ba chiar și niscaiva programe cu ea sau cu el. Să-l alegi sau s-o alegi să fie-n locul tău în cerc era un fel de a spune „îmi place de tine”. Mai curînd un preambul al acestui cvasi-angajament. Căci adevărata probă nu era cea a cercului. Ci a blues-ului. Cam la fiecare petrecere erau vreo șase-șapte blues-uri. Începeau la un moment dat, cînd se lăsa seara și lumina se făcea mai mică. În perioada de adolescență timpurie, din cîte-mi amintesc, în top, la blues-uri, era, printre altele, „Sharazan“. Cînd îi simțeai, dacă nu chiar îi auzeai acordurile, trebuia să fii pregătită pentru partenerul dorit. Căci la blues-uri erau momentele cu adevărat de intimitate cu băiatul visurilor tale, dacă exista vreunul. Te aflai ochi în ochi și gînd la gînd cu puștiul căruia ai fi vrut să-i spui „îmi place de tine”. Era șansa vieții tale, așa cel puțin credeai cu mintea-ți firavă de atunci.
Dar cum să faci să te invite cel pe care ți-l doreai drept partener? Căci, la fel ca pe vremea lui Scarlett O’Hara, el trebuia să te invite pe tine. Era un ritual cît se poate de tradițional și de conservator. Mama chiar mă prelucrase să nu fac cum m-ar fi împins pe mine firea, și anume să am inițiativă și să invit eu pe cine am chef. Așa că, odată ce se dădea liber la blues, intram într-o agitație copleșitoare. Trebuia să nu încalc regulile tradiționale și implicite, dar bătute în cuie, dintre sexe. Dar, în același timp, să-mi petrec cele cîteva minute de tête-à-tête cu cineva cu care să nu mor de plictiseală. Ca atare, dezvoltasem o strategie de stăpînire a situației. Despre aceasta în articolul viitor.
