Bazar

De altfel, asta se și putea simți, venea un miros înțepător de clor.

Tot pe atunci, cravata roșie de pionier își avea cel mai adesea locul în ghiozdan.

Spre deosebire de bunica mea, Tincuța, care ieșea rar, Oca era o „woman of the world”.

Nu-mi aduc aminte mare lucru.

Problema lor nu era, însă, estetica. Ci, evident, greutatea

Era foarte bine și așa. Hotelul Mangalia se transformase în Univers.

S-a dovedit a fi exact profesorul necesar.

S-au aventurat puțin mai încolo și și-au dat drumul. Din depărtare, păreau niște supereroi.

În față era un petic de grădină pe care azi l-am numi, poate, fancy, pentru că zona aceea era, cumva, de reprezentare.

Devenise deja un mit în familia noastră imaginarul drum către Turcia.

Mereu era dat afară și trebuia s-o ia de la început, spre disperarea soției sale, care la un moment dat (în film) încearcă să se sinucidă chiar.

L-am mai remarcat pe Robertson Ay, băiatul bun la toate sau la nimic din casa familiei Banks, parțial asociat cu Bert

Recunosc în filmele astea mitologia copilăriei mele, creată și întreținută și de tata.

Că există diferențe între membrii ei, și niște bariere destul de stricte.

Apoi mergeam la cofetărie și ne luam tradiționalul joffre (cu varianta mascotă).

Mama, însă, nu se temea de curent. Avea curajul să-l înfrunte, să înfrunte stupidele standarde ale epocii.

Care, pe alocuri, se intersectează cu ordinea în care cred alții și așa poate ieși ceva.

Altfel, la școală ni s-a predat, la un moment dat, o materie pe nume, cred, Constituție.

Altfel, se scoteau cuvintele, dînd casetofoanele mono pe care le aveam atunci pe rewind, iar și iar.

Într-un colț, un ucrainean cîntă la chitară și un domn în vîrstă în cărucior cu rotile e un fel de promoter – îi face galerie și adună public

Categoria asta prezenta oarecari avantaje.

Că e fascinant să îmbini piese vestimentare care azi s-ar numi retro sau vintage.

Se făcea mare caz de dublul loc de muncă al femeii, și acasă, și la serviciu.

Așa că tatăl meu preferase să construiască și o lume paralelă, ficțională. Azi nu ar fi nimic neobișnuit

Ele sînt obiectul primelor mele amintiri din afara casei și a curții. De astă dată din anii 1970.

Era o excursie în care aveam o reducere și eram foarte fericită că putusem s-o „prind”.

Pe atunci, expresia asta suna ca o teroare. Astăzi, și pe bună dreptate, nu ar mai fi îngrozit pe nimeni.

Ce însemna acest „grațios”? Însemna că nu le eludai așa, deodată, direct, bătîndu-te cu pumnul în piept.

Seara aprindeam, în același poligon, focuri de tabără. Unde nu prăjeam bezele, ca-n filmele cu adolescenți de azi.

Cînd eram mică de tot, asta însemnînd cam de pe la 3-4 ani încolo, ieșeam singură în curtea bunicilor mei.

La „Creangă“ fusesem într-o clasă echilibrată, cu un număr aproximativ egal de băieți și fete.

Pe cărările ei știam că se pot face drumeții. Din florile poienilor încropeam buchete.

Și cu toate astea nu ezitam să dăm ture, în grupuri mici, cu bicicleta prin parc.