La „fațea”, mereu se ținea cont de ierarhii. Ierarhiile nescrise, nespuse explicit dintre copii. Care, se știe, pot fi mai crude și mai stricte chiar decît cele dintre adulți. Într-un grup existau mereu „elemente slabe”. Sună urît și deloc politic corect, ba chiar inuman. Dar, din păcate, așa era. Unii dintre copii nu răspundeau destul de adecvat (ce-nsemna asta e neverending story) cerințelor grupului. Erau mai solitari, mai puțin rapizi, mai melancolici sau, pur și simplu, mai mici. La jocuri, cel mai adesea, pierdeau (ce-o fi fost de pierdut).
Azi, la alte vîrste și trăind alte tipuri de copilării, toate cele de mai sus ni se par cam ridicole și absurde. Dar atunci trăiam intens întreaga poveste. La jocuri precum „Rațele și vînătorii”, „Țară, țară, vrem ostași!”, „Măgărușul” ori simpla leapșa, unii copii pierdeau mereu. Erau prinși, nu intrau în echipe, nu apucau mingea etc. Toate astea n-ar fi trebuit să însemne nimic, evident. Chiar și atunci, știam asta în sinea mea. Și luasem cunoștință despre cruzimea copiilor, în alte situații, mai grave decît pusul la „fațea“. Cînd niște plozi de la bloc chinuiseră cîțiva pui de pisică. Sau cînd la Cumpătu, în Sinaia, unde mergeam în vacanțe, cîțiva dintre copiii din grup aruncaseră cu pietre într-o fetiță mai rotofeie care avea și alte probleme.
Atunci văzusem răutatea infantilă dezlănțuită. Și mă îngrozisem. Cred că și protestasem cumva, nu fusesem cu totul lașă, îmi aduc aminte ca prin ceață. Experiența respectivă mă înrăise și-ntărise într-un fel: eram mai atentă să fac față situațiilor în care grupurile mă puneau. În mod natural, da: cînd eram cu copiii aveam impulsuri să nu zic sinucigașe, ci ultra-temerare. Drept urmare a cărora mi-o luasem, de destule ori: aproape că mă prăbușisem cu sania într-un pîrîu, îmi tăiasem genunchiul sărind pe un cristal de la o masă și intrasem în sania cu cai (din neașteptată fericire, fără să pățesc nimic grav). Impulsurile astea le aveam și natural, dintr-un soi de exaltare reprimată în ipostaza mea de odraslă de bloc, care-și aranjează cuminte jucăriile nenumărate în ipostaze imaginative, dar fixe și sigure. Cînd scăpam în natură, deveneam un alt copil, mai dezlănțuit. Dar nepregătit totuși pentru asemenea curajoase întreprinderi. De aceea le încercam și, de cele mai multe ori, le ratam. Dar măcar, odată scăpată cu viață și cu bine din ele, mă puteam privi fără excesivă rușine în oglindă. Deși, era clar, nu aveam o condiție fizică destul de bună și nu duceam escapadele precum cele anterior menționate prea ușor. Dar mă străduiam. Căci dincolo de impulsurile naturale, voiam să fac față grupului de copii.
Ca urmare a acestui amalgam, mă situam într-o aurea mediocritas, la propriu și la figurat, în ierarhia grupului. Pe scurt, nu intram în categoria celor care se puneau des la „fațea“. Sigur, aceștia erau teoretic aleși cu numărătoare dreaptă, dar practic nu era chiar așa: existau, și între copii, tentative pretențios spus de corupție. Se aranja, uneori, într-un fel sau altul, mai pe față, mai underground, ca cei mai slabi să se pună. Sună bizar, dar nu era chiar așa. Pentru că dacă una din fetele mai visătoare și mai lente din grup ajungea să se pună, nu reușea să-i scuipe cam niciodată pe cei pe care-i găsea. Și-atunci se punea iar și iar, spre deliciul celor care se ascundeau la nesfîrșit. (Căci să te ascunzi însemna să fii liber.)
În grup chiar exista o asemenea fată care ajungea să se pună mult. Și, pe lîngă ea, un băiat mai mic, care nu reușea să ne găsească nici chiar în cele mai obișnuite locuri. Căci în curtea bunicilor mei nu erau locuri de ascuns cu nemiluita. Ci numărate, și mereu aceleași. Cel puțin la început, cînd eram ceva mai mici și nu părăseam perimetrul curții. Atunci pur și simplu improvizam în aceleași cunoscute cotloane. Le îmbunătățeam, le upgradam cum puteam. Aduceam scînduri din pivnița ori magazia bunicului ca să ne acoperim cu ele. Le piteam în locurile respective din timp. Dar despre asta într-un număr viitor.
