Petrecerile din adolescență, ba chiar cele din pre-adolescență, erau, mai toate, cu dans. Pe la 12-13 ani, cîte o colegă te invita la ziua ei, alături de alte cinci-șase fete. Adunarea avea loc în sufrageria apartamentului de bloc al părinților. Sufrageria cu vitrină, oglindă „venețiană” și covor persan. Eventual, în cele mai fericite cazuri, și cu o lampă care se învîrtea și își schimba culorile. Tatăl colegei fusese plecat cu serviciul, la un moment dat, în străinătate, și adusese de acolo minunea care ne permitea să ne jucăm de-a discoteca. Chiar dacă eram doar o mînă de fete îmbrăcate în hainele mamelor, de multe ori.
Eu, una, cel puțin o perioadă, așa eram. Pînă să apară moda fustelor gen Fondul Plastic, mini, din catifea, cu motive abstracte, în general, sau a celor cu volane făcute de vreo croitoreasă de prin vecini, apelam la garderoba mamei. De fapt, mama se oferea să-mi împrumute din rochiile ei de gală de altădată. Din fericire, mama se îmbrăca întotdeauna impecabil. Și-mi veneau lucrurile ei. Încă nu-mi formasem un gust al meu și mă lăsam îmbrăcată. Eram mereu comme il faut, dar azi n-aș mai alege nicidecum respectivele veșminte. Printre ele se numărau niște rochii bej, destul de elegante. Tocmai bune pentru legănatul din sufrageria fancy a respectivei familii. Pe muzica disco care venea din combina tronînd la loc de cinste pe scrinul lucios. Aspiram discret la combină eu, care pe vremea aceea cred că nici casetofon mono nu aveam (a venit puțin mai tîrziu).
În combină se introduceau casete și apoi începeau să cînte de cele mai multe ori ABBA sau Boney M. Grupul de fete se aduna ciopor pe covorul persan lăsat liber pentru petrecere. Masa pe care adăstau sendvișurile cu pastă de brînză și icre, eventual, precum și roșiile și ouăle umplute, era pitită mai într-o parte, spre fereastră. Ca să avem loc să ne mișcăm noi, copiii. Pe peretele din față, în general, se căsca oglinda zisă venețiană. Uriașă și cu o margine-n valuri, cu model. Din nefericire, îți puteai admira prea în voie imaginea în oglindă. Da, putea fi un avantaj. Aveai posibilitatea să-ți reglezi unduirile, dacă erai capabilă de vreunele. Dar, în același timp, într-un moment dificil al existenței, cînd nu mai erai nici cal, nici măgar, nici copil, nici adolescent, trebuia să iei notă de propriile-ți imperfecțiuni.
Poți spune că era ceva constructiv, luai aminte la ele și apoi le corectai. Dar era departe de așa ceva. Capacitățile tale de conștientizare erau reduse. Cînd le exercitai, o făceai cu nespusă uimire. Descopereai în oglinda gazdei o omidă pe cale să devină fluture, ar spune scrierile de dezvoltare personală din zilele noastre (care pe atunci nici nu se inventaseră, sau nu în forma ori cu numele ăsta). În realitate, o omidă care nu era sigură că avea să devină fluture. Și care nici habar nu avea de posibilitatea devenirii ăsteia. Pe scurt, te holbai cu uimire în uriașa oglindă din sufragerie, parțial descoperindu-te, parțial străduindu-te să faci față clipei.
La un moment dat, spre 13 ani, în gureșele și anostele pîlcuri de fete a mai fost adus și cîte un băiat. Fiecare sărbătorită avea cîte un așa-zis prieten de suflet în clasă. Un băiat care o tachina, dîndu-i cu cartea cartonată de română în cap și apoi desenîndu-i floricele în oracole și scriindu-i cu o ortografie relativ precară că e „cea mai drăguță fată din clasă”. Cel puțin așa mi se întîmplase mie. Era maximum, pentru vîrsta și vremea aceea. Încă nu venise momentul în care să declari că „îmi place de tine” și nici atît cel în care să ceri prietenia. Totul era nebulos și implicit.
Un lucru devenea cert, însă. Respectivul posibil cavaler își avea și el locul lui ipotetic la petrecerea de fete zglobii. Prezența lui schimba oarecum datele problemei. Privirea din oglindă devenea mai puțin abulică. Mai conștientă și mai autoevaluatoare. Marca începutul unei alte „ere” a dansului. Despre care voi mai scrie.
