Anul ăsta nu mi-am permis încă o vacanță (și uite că se termină vara...), din cauza unor contracte neonorate pe care m-am bazat ca fraiera – da, se întîmplă în România anului 2026, exact ca-n anii ’90, să aștepți cu lunile după niște bani care ți se cuvin, după ce ai depus o muncă, o prestație, să dai telefoane după telefoane, mail-uri după mail-uri ca să întrebi cînd intră banii și să nu ți se răspundă decît vag și imprecis. Dacă n-ați trecut prin așa ceva nu știți cum e, e frustrant, e trist, poți să faci depresie din asta. În fine, mi-am zis, ce nevoie am eu de vacanță, din moment ce locul în care m-am mutat e o vacanță în sine, nu e București, nu sînt betoane și asfalt, nu-s 40 de grade la umbră. Dar pînă la urmă tot am cedat nervos, uitîndu-mă la pozele de pe FB și Instagram ale oamenilor plecați într-o vacanță binemeritată, de altfel, prin insule cu mări turcoaz. Mi-e un dor teribil de mare, pentru mine vara fără mare e una irosită (din cauza asta am și coordonat Dosarul din numărul de acum). Poate că nu merit o vacanță? – mi-am zis din nou, doar ca să nu cad în depresia mai sus amintită. Mi-am dat seama că am avut un an greu, în care am muncit non-stop și nu m-am ales cu nimic, de parcă aș fi muncit pe nasturi (e valabil pentru cei mai mulți oameni „de cultură” mărunți, așa ca mine), un an fără finanțări și cu aplicații care n-au ieșit (deși s-a muncit enorm pentru ele), un an în care am fost în peste 40 de școli încît acum aproape că-mi doresc să plec undeva Adults Only, cu deplasări prin țară, evenimente, tabere, cu mutări care au presupus cheltuieli suplimentare, un an în care am acceptat job-uri mici, obositoare, prost plătite, ca să supraviețuiesc. Iar acum, cînd toată lumea e în vacanță, sînt praf, am o ceață mentală, nici măcar nu-mi vine să deschid un document Word doar pentru mine, pentru ce mi-am propus eu să scriu. Nu, degeaba mă păcălesc, am nevoie de-o vacanță și o merit pe deplin, după un an muncit, oricine are nevoie de un restart, că de fapt asta e vacanța, o schimbare obligatorie de domiciliu, locul în care pentru o săptămînă îți golești mintea și nu te mai gîndești la nimic decît la ce pește să mai bagi în tine, ce plaje, muzee și cîrciumi să mai vizitezi, ce vin să mai bei, ce poze să mai faci care să-ți amintească că și în vara lui 2026 ai fost în vacanță.
În vreme ce îi înjuram în gînd pe ăia cu contractele, m-am decis că, în lipsa de altceva, să-mi dăruiesc cîte o zi de vacanță prin împrejurimi (îmi place mult titlul prozei Gabrielei Adameșteanu, îmi place și proza, s-o citiți!), în fond m-am mutat pe Valea Prahovei, o zonă turistică. Tocmai m-am întors de la Brebu, satul de peste deal unde e una dintre cele mai vechi case medievale din spațiul valah, de pe vremea lui Matei Basarab, o mănăstire frumoasă, trainică, cu ziduri masive din cărămidă roșie și piatră. Dar mai e și un parc uriaș, de fapt mai mult o livadă, căci erau aici meri, pruni și vișini, unii foarte bătrîni, un loc curat și bine întreținut, mai e și un lac în jurul căruia să te plimbi agale și erau cîțiva oameni care făceau asta, alții stăteau la picnic pe iarbă, civilizat, fără să urle, să se isterizeze, fără muzică și grătare, unii citeau (cărți!). M-am prins din frînturile de conversații pe care le-am auzit că cei mai mulți dintre ei erau tot bucureșteni (probabil cu case prin zonă), căci vorbeau aproape în șoaptă despre problemele Bucureștiului, despre nu știu ce reabilitări de străzi și despre, culmea, proiecte culturale care anul ăsta n-au ieșit. Deci nimerisem printre ai mei, un mediu de intelectuali și de artiști, am descoperit și o expoziție de sculptură interesantă a lui Alfred Dumitriu pe care o puteți vedea pînă în septembrie, Brebu e o comună care reușește să acceseze fonduri culturale, bravo lor! Locul e paradiziac și incredibil de liniștit, parcă nu ești în România, totuși nu mi-a dat o stare de vacanță, mai degrabă una de contemplație, nu a fost restart-ul de care am nevoie, ci o continuare firească a noii mele vieți relaxate, dar oarecum izolată, de aici.
Tot pe principiul „dăruiește-ți o zi de vacanță” am mai fost însoțită de Anton (tatăl meu), care e mare amator de vilegiaturi scurte la Sinaia și la Bușteni. Pînă la Sinaia facem douăzeci de minute cu trenul, iar biletul costă în jur de 10 lei. În douăzeci de minute practic ești în Occident, căci Sinaia nu e departe ca aspect de o localitate de munte din Austria sau Elveția, mai are și castelul bonus, dar și din cauza limbilor pe care le auzi vorbindu-se în jur, germană, engleză, spaniolă, chiar și japoneză. Sînt turiști de peste tot, iar cei mai mulți vin cu trenul de la București. În Sinaia avem deja tabieturile și traseele noastre – urcăm fără grabă treptele de la gară, facem un tur de parc – liniște, verde, din nou oameni civilizați care stau pe iarbă, admirăm vilele și casele din jur, cele mai multe au cunoscut grandoarea unei alte epoci, trecem de mănăstire, intrăm în parcul Peleșului, pe aleea umbroasă unde e atît de răcoare încît vînzătorii de produse artizanale poartă geci în mijloc de iulie, eu îmi cumpăr invariabil o ie made in China cu 50 de lei pentru că e drăguță și de efect la întîlnirile mele din școli, lăsăm castelul și turiștii în dreapta (uneori mîncăm o prăjitură scumpă la terasa „cu tunuri”), coborîm în pas vioi pe Furnica, pe aceeași stradă abruptă cu trepte pe care o știu pe de rost de cînd eram copil, sporovăim despre viețile noastre și mai ales despre trecut, despre escapadele la Sinaia din anii ’80, despre vila Lili și cabana Vîrful cu Dor care a ars, despre traseele montane pe care nu mai îndrăznim să le facem din cauza fricii de urși sau mai degrabă din cauza lipsei de condiție fizică (la mine) și a bătrîneții (la Anton). E o conversație plăcută, ne îngrijorează mama care nu mai vine cu noi pentru că vede din ce în ce mai prost. Apoi mergem să mîncăm ceva în centru, ne mirăm că sînt prețuri de Austria (sau de Elveția) – eu beau și un pahar de vin, Anton, nu, pentru că și-a lăsat mașina la gară. A fost o zi plăcută petrecută împreună, totuși nu a fost o zi de vacanță, nu a fost un restart pentru că lipsește ceva esențial – călătoria, elementul surpriză, necunoscutul. Mai degrabă a fost o revizitare a trecutului și o incursiune într-o variantă a prezentului mai reconfortantă decît altele.
La Bușteni aveam aceleași repere – orașul mai puțin frumos ca Sinaia, mai industrial, cu strada lungă și înțesată de mașini, în coloană, cu Caraimanul în stînga pe post de decor, străzile în pantă, Coștila și Valea Albă, amintirea gazdelor noastre de altădată, o plimbare lejeră spre Gura Diham, cu panouri care ne avertizează în mod hilar ce trebuie să facem dacă ieșim în calea ursului (astea nu erau pe timpuri). Din nou, întîlnim oameni care se plimbă civilizat, cu rucsacuri în spate și bețe de drumeție, femei sportive de vîrsta a treia care au cules flori de cîmp, oameni care stau pur și simplu la umbră pe malul pîrîului de pe Valea Cerbului unde înainte erau puzderie de corturi, acum camparea e interzisă. Mîncăm la Casa Magică, un restaurant foarte onest și decent, vi-l recomand, care seamănă cu tavernele fără fițe din Bulgaria, ajungem la gară și luăm trenul cu o gașcă de munțomani care au plecat în zori din București, au luat prima telecabină, au făcut Babele, Omu, au coborît muntele pe jos, iar acum se întorc acasă. „A fost frumos!”, zice Anton. „Dar nu e același lucru ca atunci cînd stai!” Da, cînd stai într-un loc, îl simți, te decuplezi de locul tău, abia atunci începe vacanța.
Totuși, „proiectul” meu de a-mi dărui cîte o zi de vacanță care mă costă în jur de 200 de lei continuă, următorul pe listă e Brașov, rămîne totuși un contact necesar cu lumea exterioară, cu alți oameni și mă ajută să am o stare de spirit mai bună, observ că România se poate schimba în bine, mai puțin cei care nu-și onorează contractele, exact ca-n anii ’90.
