În curtea cea nouă a bunicului meu, mai întîi m-am jucat singură. Aveam o minge și știam s-o bat la perete. Nu că asta ar fi fost mare lucru. Era cel puțin un mod de a-ți ocupa timpul. Băteam mingea la peretele dintre cele două părți ale curții. Cel care făcea trecerea între partea ascunsă și cea, pompos spus, de showing off. De acolo puteam trage cu ochiul la stradă fără să fiu neapărat observată. Puteam alege cine să mă vadă.
Dincolo de asta, bătutul mingii în sine genera și alte jocuri. În primul rînd număram să văd de cîte ori o pot face fără să scap mingea. Și, desigur, cu atîta exercițiu, reușeam de multe ori, trecînd chiar de o sută. Asta era o primă fază. Apoi intra în joc imaginația. Îmi puneam în minte tot soiul de motivații ca să nu-mi scape mingea. De pildă, dacă reușesc să trec de 20, mi se-ndeplinește nu știu ce dorință sau mă place nu știu ce băiat din clasă. Dacă treceam de un număr și mai mare de bătăi la perete, evitam vreo nenorocire, evident fictivă.
Jocul cu mingea nu a durat la infinit. A fost un fel de fază de acomodare. Am început, încet-încet, să aspir la socializare. Nu mai mi-era suficientă nici cea cu bunicul meu, care-mi dădea uneori esențiala sarcină de a uda florile cu furtunul. Nici cea cu unchiul meu, care venea destul de des pe acolo și, știind bine baschet, mă învăța diverse șmecherii cu mingea. Simțeam nevoia unor companioni de-o seamă cu mine. Așa că, nici nu mai știu cum, am început să-i cunosc pe copiii de pe stradă de vîrsta mea. Nici nu erau mulți, de altfel. Răspîndiți pe toată strada se aflau cam șase-șapte copii. Dintre aceștia, au răspuns prezent la apelurile mele două familii: două surori gemene, dar nu identice, cu un an mai mari decît mine, și un frate și o soră, dintre care el era aproximativ de aceeași vîrstă și ea mai mică. Cu ei s-a constituit un soi de gașcă (deși e prea mult spus) care și-a stabilit cartierul general, de voie, de nevoie, în curtea bunicilor mei. Se pare că erau cam singurii care ne primeau.
Aveam la dispoziție cele trei părți ale curții despre care am povestit (cea vizibilă din stradă, cea ascunsă din spate și zona de penumbră dintre ele). Dar și pivnița și magazia bunicului meu, chiar și puțin din holul de la intrare. Ceea ce era mare lucru. Fiindcă atît magazia, cît mai ales pivnița ne deschideau nebănuite perspective. Nu conta că nu se dovedeau prea încăpătoare. Ambele aveau cotloane și erau înțesate cu obiecte, care mai de care mai uitate de lume și aparent inutile, dar de fapt indispensabile. Precum lemne de foc, cărbuni, cartoane, butoaie goale sau pline de gaz, diverse unelte, scînduri, chiar și pantofi vechi, din epoci neașteptate. Toate această adunătură ne creștea inimile-n piepturi și, mai ales, dădea frîu liber imaginației fiecăruia dintre noi. Am încercat tot felul de jocuri în magazie, printre care chiar și unul tradițional, glumind, de-a familia, cu copii cu tot. Sau pur și simplu statul la povești.
Dar cel mai mult am ales să ne jucăm „fațea” (de-a v-ați ascunselea). Jocul ăsta a rămas preferatul nostru ani de zile. Țin minte că și-n vacanțele de la Cumpătu, în Sinaia, tot „fațea“ era pe locul întîi. Probabil că îmbina mai multe nevoi ale plozilor din copilăria să zicem medie în care eram pe atunci (10-11-12 ani). Una dintre ele era nevoia de mister. Care, la rîndul ei, o declanșa pe cea de adrenalină. De fapt, pe aceasta o căutam mai acut. Ne plăcea la nebunie senzația pe care o aveam cînd cel care se punea număra și noi, ceilalți, fugeam ca din pușcă, în căutarea locului perfect de ascuns. La care nu ne gîndeam neapărat cu înțelepciune și prevedere de dinainte. Ci care, în general, ne venea în minte fix în momentul alergării, ca o posibilă revelație. De care, de multe ori, nu eram siguri și-l schimbam urgent cu altul. Cu inima bătîndu-ne iepurește. Ca apoi să așteptăm, dar nu oricum, ci pîndind cu tot trupul.
(va urma)
