Moda secolului al XX-lea a introdus în uzul curent și apoi chiar în dicționare o seamă de termeni împrumutați din alte limbi sau chiar creați în română – fie ca nume comerciale „oficiale”, fie ca denumiri colocviale, glumețe, produse prin metaforă sau prin metonimie de către vorbitorii înșiși. Varietatea de forme parțial echivalente poate fi exemplificată prin cîteva dintre denumirile hainelor ușoare, destinate să protejeze de ploaie și de vînt. În Dicționarul limbii române moderne (din 1958) este firesc să nu găsim substantivul fîș, care avea să înceapă să circule doar peste cîțiva ani; nu fuseseră însă înregistrate nici cuvintele fulgarin și balonzaid, care erau deja în uz. În 1975, prima ediție a Dicționarului explicativ (DEX) cuprindea toate cele trei cuvinte. Baza de date a platformei Arcanum ne permite acum să vedem mai clar anii pătrunderii în limbă și ai extinderii în uz a cuvintelor respective, pe care le descoperim în anunțuri publicitare, în reportaje, în texte satirice și în fragmente literare publicate de presa vremii. Fulgarin este termenul cel mai vechi, apărut la începutul anilor ’30; îl urmează destul de repede balonzaid (prin 1938), în vreme ce fîș (mai exact, fîș-fîș) începe să fie atestat pe la începutul anilor ’60.
De fapt, substantivul comun fulgarin era inițial un nume propriu de produs, în forma Fulgarine, scrisă cu majuscule sau pusă între ghilimele, pentru a i se indica limpede statutul de marcă înregistrată: „mantile FULGARINE” (Lumea, 1935); „toți sportivii poartă pardesiuri de ploaie «Fulgarine»” (Gazeta sporturilor, 1935); „Nu confundați mantilele reputate «FULGARINE» cu alte mărci” (Opinia, 1934). Termenul era tratat ca formă de singular: „«Fulgarine» este confecționat dintr-o materie englezească fină și ușoară” (Dimineața, 1934); „iată că au lansat «fulgarine»-ul” (Adevărul literar și artistic, 1935). E ușor de înțeles că terminația -e a fost abandonată sau mai curînd interpretată de vorbitori ca desinență de plural – „un prilej de a-și scoate «la plimbare» fulgarinele, umbrelele și celelalte accesorii impermeabile” (Ordinea, 1936) –, refăcîndu-se un plural fulgarin. Nu am găsit, deocamdată, informații exacte despre originea denumirii, dar, în ciuda formei care sugerează prin terminație o marcă străină, aceasta pare a fi fost românească; în 1934 era folosită în reclame din ziare din România scrise în română, în maghiară și germană; în unele texte se preciza că este un produs al Societății A.F. Bukarest, iar materialul era „fabricat și cauciucat în Anglia”. Un fel de slogan, abandonat ulterior – „ușor ca fulgul” (1934) –, sugerează originea românească a denumirii, care ar avea la bază cuvîntul fulg.
În cazul lui balonzaid se poate urmări în paralel circulația cuvîntului ca denumire a materialului și apoi a hainei, începînd din 1938. Evident, primele atestări păstrează ortografia din germană a substantivului feminin singular Ballonseide: „Costume și Haine Ballonseide” (România, 1939); treptat se renunță la majuscula inițială, se reface forma de singular fără -e (vocala păstrîndu-se ca desinență de plural), iar ortografia reflectă tot mai mult pronunțarea. Variațiile de formă au persistat o vreme: „un balonzaide din relon” (Informația Bucureștiului, 1961) și „balonzaidul ei” (România liberă, 1964). În anii ’60-’70, cuvîntul era des folosit, apoi frecvența sa a început să scadă.
Cea mai pitorească denumire este, desigur, fîș. În acest caz, se pare că este vorba de o creație lexicală spontană, bazată pe metonimie: haina este numită prin onomatopeea care imită sunetul produs de materialul sintetic (relon). E interesant că inițial denumirea colocvială a hainei de ploaie era fîș-fîș, cu onomatopeea dublată sugerînd foarte bine foșnetul materialului. Primele atestări ale cuvîntului, din 1963, sînt izolate, apoi aparițiile se înmulțesc: „acuși ia prima și vrea să-și ia el un fîș-fîș...” (Urzica, 1963); „nu uită să-și ia «fîș-fîș»-ul cînd pleacă de acasă” (Magazin, 1964); „Cişmigiu: Fete cu fîş-fîşuri rîd în soare” (Informația Bucureștiului, 1966). Textele menționează uneori răspîndirea articolului vestimentar: „se poartă fîş-fîşul” (România liberă, 1964). Ca orice produs nou și de import, fîș-fîșul era destul de rău văzut de propaganda oficială, care condamna interesul pentru moda occidentală: „Știe precis [...] cînd se va pune în vînzare un nou lot de «fîş-fîş»-uri” (articolul satiric „Parazitul”, Steaua Roșie, 1966). Cu timpul, forma onomatopeică fîș-fîș se reduce la fîș.
Cele trei cuvinte nu au dispărut cu totul din uz, chiar dacă nu mai denumesc haine la modă. Fulgarin mi se pare cel mai învechit; e folosit de obicei pentru a evoca realități din trecut și scene din filme („Colombo, cel cu fulgarinul jerpelit”, Jurnalul național, 2013). Balonzaidul – care nu era o simplă haină de ploaie – aparține și el mai mult trecutului; merită (re)citită evocarea lui nostalgică în articolul Balonzaid al Iaromirei Popovici, din Dilema veche, nr. 965, 2022. În fine, fîș a rămas marginal față de limba standard, dar a produs o expresie familiar-argotică în care actul violent este deplasat eufemistic către cea mai fragilă acoperitoare vestimentară: a rupe fîșul.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
