Undeva în Maramureș, cam pe acolo pe unde se agață harta în cui, cum ne învățau pe noi la ora de geografie, există o mică haltă, în care trenurile încă opresc de patru ori pe zi. O locomotivă și două vagoane fac legătura cu lumea. Clădirea gării, înconjurată de dealuri împădurite, a fost închisă în urmă cu mai multă vreme și începuse deja să se degradeze și să semene cu o fantomă dezafectată. „Îmi era și frică să ies noaptea afară”, s-a plîns vecina de vizavi. „Dar ce frumos s-a făcut acum”, ne-a zis tot ea, în timp ce se uita cu admirație la imensa pictură florală de pe peretele exterior al gării, semnată de artistul Iulian Bisericaru. Verbul impersonal e folosit impropriu în cazul de față, căci în spatele lui se ascunde un proiect cît se poate de personal al galeristei Anca Poterașu, născută în satul acesta. Rezidențe pentru artiști, expoziții, intervenții mai organizase în sat în ultimii ani, pe timpul verii, dar ideea de a transforma un spațiu dezafectat într-un centru artistic pentru comunitate a prins viață acum, în august 2026. De la idee la faptă a fost nevoie de finanțare, apoi de muncă concretă și susținută a unei echipe entuziaste: repararea acoperișului, recondiționarea tîmplăriei, zugrăvit, instalarea unui grup sanitar etc. În ziua în care am ajuns la Săcel, artiștii își instalau deja lucrările și toată lumea ajuta la strîngerea materialelor, curățirea spațiului, vopsirea pereților, pentru a putea fi totul pregătit pentru panotarea primei expoziții care se vernisa chiar a doua zi. Mica gară devenise în timp scurt un performance în sine: oamenii ne priveau curioși și mirați pe geamul trenurilor, iar noi, ca într-o vitrină uriașă, îi salutam și le făceam cu mîna, în timp ce așteptam deschiderea oficială a „Liniei Izei. Art Center”.
Există unele situații în viață în care simți clar că ești părtaș la un mic și prețios moment istoric. Exact așa mi s-a întîmplat și acum, eram bucuroasă să fiu acolo, martoră la reconversia live a unei ruine care se transforma într-un mic centru artistic. Apoi, am devenit foarte curioasă la cum vor reacționa sătenii la toată povestea asta. Propunerea era cît se poate de serioasă și de curajoasă: o expoziție de artă contemporană, cu artiști prezenți în carne și oase, în sala de așteptare, o cafenea cool, în încăperea următoare și lucrări pe peron, proiecție de film pentru copii pe pajiștea de alături. Întîi au venit niște adolescenți cu bicicletele. Curioși, dar ușor timizi, n-au avut curaj să intre direct în sala principală. S-au oprit la o oarecare distanță. Abia apoi au îndrăznit să înainteze. Ei au fost primii, asta dacă nu îi pun la socoteală pe copiii din sat, care au venit zi de zi la gară, pe toată durata șantierului. Ziua inaugurării i-a găsit pe artiștii rezidenți pe o bancă de lemn, cu cîte o bere în mînă și cu niște cutii de pizza în brațe, binemeritate după un așa tur de forță. Mă așteptam să se strîngă lume, mai ales că 15 august e zi de mare sărbătoare în zonă. Dar, spre seară, părea că tot satul s-a mutat la gară. Îmbrăcați frumos, cu copiii de mînă, în hainele cele mai bune, oamenii din Săcel au umplut peronul. N-am mai văzut de mult atîta lume la un vernisaj la București, unde devine din ce în ce mai greu să aduni un public numeros indiferent de genul de eveniment cultural pe care îl organizezi. Aici, noutatea era așa de mare, că Linia Izei. Art Center a devenit destinația pe care n-o puteau rata într-o zi de august. Femei cu copii mici, oameni tineri și seniori, bunici cu nepoți, săteni din localitățile vecine, oameni plecați la muncă în străinătate veniți în vacanță, toate categoriile sociale și demografice erau reprezentate la evenimentul din haltă. Unei mame tinere, interesată și emoționată de tot ce vedea, aproape că nu-i venea să creadă că gara va rămîne deschisă publicului și după încheierea evenimentului. Că va putea să vină și în zilele următoare să bea o cafea de calitate, care se va converti în prețul unui bilet pentru expoziția de acum și pentru cele care vor urma. Adevărul e că unele lucruri sînt ușor improbabile și asta le face cu atît mai prețioase și mai valoroase.
Pentru cei mai mulți săteni a fost, poate, primul vernisaj de artă contemporană la care au participat. Dar în marele spațiu al socializării care s-a creat pe peron, ca în orice gară adevărată, dialogul cu artiștii s-a legat firesc. Oamenii îi întrebau cum au lucrat, spuneau ce au înțeles, se bucurau să recunoască în colajul foto al lui Iosif Király, de exemplu, curți și fețe de la ei din sat. În jurul locomotivei de lemn, pavată cu lădițe de fructe, a lui Dan Vezentan au făcut un cerc și comentau simplitatea complexă a lucrării lui de pe linia de tren nefolosită. Peste toată acea comunitate adunată plutea, ca un norișor pufos, un sentiment de normalitate și de bucurie adevărată. „Uite că se poate și la noi”, mai zicea cîte un entuziast. Și ceilalți consăteni, cu ceșcuțele de espresso în mînă, îi dădeau dreptate. Două fetițe cochete, cu gențile pe umăr, se plimbau semețe și pline de importanță prin mulțime. Amîndouă aveau mustăți de spumă de lapte în jurul buzelor și asta le dădea un aer și mai simpatic.
Am privit, am ascultat și am observat oamenii din Săcel. „Avem și noi o gară la Moisei”, a spus cineva. Și a sunat ca o dorință aruncată în univers și, cine știe, posibil de pus cîndva în practică. Căci există o grămadă de spații abandonate, care zac în paragină și care ar merita o nouă viață. În anii ’80 ai secolului trecut, poeții și-au dorit ca poezia „să coboare în stradă”. Și asta a însemnat nu doar un slogan, o metaforă, ci renunțarea la soclu, la sferele înalte, și o apropiere reală de public, căruia să-i vorbească pe o limbă apropiată. O legătură reală între actul artistic și comunitate nu are nevoie de straturi intermediare, ci de adecvare. De data asta, un proiect de artă contemporană a descins într-o haltă, undeva în nord-vestul țării, într-un loc în care, pînă ajungi, ai de mîncat o pîine mare, întreagă.
Dacă aveți drum prin Maramureș, treceți în seria de obiective turistice și de făcut popas pentru o cafea, și halta de la Săcel. Mica gară e acum o insulă de modernitate, un demers nu doar artistic, ci și antropologic. O să vă întîmpine pe peron un panou cu fotografiile lui Alexandru Paul, două cupluri, două ipostaze de tandră complicitate, fotografiate prin geamul unui tramvai, o hartă textilă a rîurilor Izei a Mihaelei Moldovan, o perdea caligrafică și vaporoasă care aduce aminte de perdelele din fîșii colorate, puse la ușile caselor ca să țină insectele la distanță, seria Aurorei Király, meditații fotografice, ode subtile ale muncitoarelor și texturilor de materiale, coșul cu pîinea grea, de lut, al lui Ilie Mihali, artist născut în zonă, instalația Kamilei Stovrag, din Polonia, care construiește un suprapeisaj din elementele găsite pe rîul Iza, cea a Anettei Mona Chișa, un ochi imens, distorsionat, un balon de mărimea unei vaci, fotografia alb-negru, cu caii care ies parcă din cadru a lui Matei Bejenaru, planta translucidă, nepămînteană, parcă, a Ioanei Cârlig, povestea textilă a lui Megan Dominescu, ironică și distopică, steagul suprarealist al Deliei Popa, fiecare venind cu o tușă și un accent puternic în desenul de ansamblu al expoziției Rhythms of Continuity, curatoriate de Lorena Marciuc. Altfel spus, un microclimat artistic eterogen, spectaculos și perfect integrat în țesătura naturală a spațiului geografic maramureșean.
