În afara grupului nu exiști!

Cînd am intrat la liceu, tot ce-mi doream era să am o gașcă. Vedeam în jurul meu tot felul de adolescenți care făceau parte din găști și păreau fericiți, împliniți. Unii erau rockeri și purtau tricouri cu Metallica și Slayer, se întîlneau seara „la ruine”, beau vodcă proastă, dar fraternizau. Erau găștile cuminți și pop, păpușile Barbie și băiețeii frezați, ieșeau seara la fast-food, la primele Mc-uri, se cuplau între ei, fetele dădeau din gene rimelate, băieții se fîstîceau, organizau bairamuri și dansau. Erau găștile de rapperi, de golani, băieți de băieți și uneori și cîte o fată cu blugii lăsați pe fund care se dădea cu skate-ul. Găștile de munțomani, găștile de „elitiști” și de poeți care filosofau în bucătăria unuia dintre ei, la ora 4 dimineața, cînd părinții erau plecați în delegație. Tot ce-mi doream era să fiu băgată în seamă, să fac parte din gașcă, să aparțin grupului, să fiu „populară” (clișeu, desigur, dar asta vor adolescenții...). Și la un moment dat, printr-a douășpea, chiar am reușit – am ajuns într-o gașcă de hippioți destul de lame (dacă mă uit în urmă), cu flori în păr și Led Zep care plecau la mare cu Personalul și parazitau Vama Veche o vară întreagă. N-am mai ținut legătură cu nici unul, mi se pare că fac parte dintr-o altă viață. Unii dintre ei au murit deja la 40 plus, din cauza alcoolului, alții s-au reorientat spre familia „tradițională” și au făcut copii. Cei mai mulți sînt oameni normali, fără plete și fără vicii evidente, care se străduiesc să supraviețuiască decent, exact ca și mine.

Pe la 18 ani, am cunoscut întîmplător un psiholog deștept și citit, cum nu mai există astăzi (atunci părinții nu-și trimiteau la psiholog copiii cu probleme, îi lăsau să crească deprimați și anxioși, așa cum se nimerea), cu multă experiență și cu „teren” în spate, în plus o femeie foarte intuitivă. M-a fermecat total, am ieșit din apartamentul ei și am simțit că știu totul despre lume și viață – apartenența falsă la grup și validarea, grupul care ține de cald, prima iubire care se consumă rapid, arde ca o lumînare, în mai puțin de șase luni m-am despărțit de iubitul meu hippiot care era centrul micului meu univers. Am păstrat legătura cu ea, am devenit chiar prietene și îi sînt recunoscătoare pentru toate conversațiile pe care le-am purtat de-a lungul timpului și care m-au „luminat” în diferite privințe. 

Revenind la gașcă, mi-am închipuit că e cumva o chestiune care ține strict de adolescență și că obsesia mea o să treacă, așa cum trece și un coș dacă nu-l zgîndări prea mult. După ce timp de cîțiva ani fusesem alături de prietenii mei hippioți, la munte, la mare, în orice împrejurare, mă rupsesem brusc și iremediabil de universul acela și nu mai simțeam nevoia să aparțin vreunui grup. Totuși, deja aparțineam, fără să-mi dau seama, pentru că începusem să scriu la Dilema și mergeam săptămînal la redacție. Îmi amintesc de un prof din liceu, un om foarte mișto în principiu (și el mi-a schimbat într-un fel viața, din păcate nu mai e printre noi), care m-a încurajat și m-a susținut, crezînd sincer în talentul meu. Însă era legionar, legionar pe bune, mergea în taberele „de rezistență” de pe vremea aia, se îmbrăca în cămăși verzi, recita cu patos „Doina” lui Eminescu, credea în suveranitate și în spiritul național. Cînd a aflat că scriu la Dilema, în ultimul an de liceu, a fost foarte dezamăgit. „Păcat de tine că te-ai dus la jidanii ăia!” N-am înțeles ce voia să zică. Pentru mine, Dilema, la finalul anilor ’90, era un super-etalon cultural și revista care se citea aproape religios la noi acasă, alături de 22. Mă simțeam mîndră că mă acceptaseră, abia împlinisem 18 ani.

N-am înțeles multă vreme nici cum stă treabă cu polarizarea și radicalizarea societății. De pildă, cu Dilema, de mai bine de 30 de ani, aparțin acestui „grup” care e foarte eterogen și s-a schimbat de „n” ori de-a lungul timpului, în componența sa, oamenii care nu și-au găsit locul în această redacție și-au văzut de drumul lor. A supraviețuit, asta e admirabil. Pentru mine a fost un grup al normalității și o dovadă vie a unei societăți sănătoase, dar în jurul meu se pun etichete, uneori invizibile, care te clasifică, te bagă într-un dosar. Adina Popescu de la Dilema, X de la Observator, Y de la Scena9, Z de la UBB. Oamenii vor să te ia de undeva și să te încadreze într-un sistem de referință. Mi s-a întîmplat de multe ori să am parte de ură gratuită doar pentru că aparțin unui grup care nu face parte, de pildă, din stînga progresistă sau din dreapta legionară, nu este un grup angajat ideologic. Oameni care m-au ocolit și au refuzat să-mi vorbească doar pentru că „direcția”, din punctul lor de vedere, e total greșită. Și care nu m-au citit niciodată, din principiu, doar m-au antipatizat.

Dincolo de revistă, senzația asta de gașcă și uneori de grup „infracțional” bine organizat, de mafie în adevăratul sens al cuvîntului, am întîlnit-o în multe domenii în care am activat parțial sau tangențial. De pildă, în anumite instituții ale statului român cu care am avut de-a face, cu directori numiți politic care n-aveau nici o treabă cu ce ar fi trebuit să se întîmple în instituția respectivă, dar își făceau toate damblalele pe banii contribuabililor, dar și cu oameni bine pregătiți care munceau (și) în locul lor. Instituții de stat în care se aduceau unii pe alții, în familie – acolo lucra și soția, și soacra, și nașul, dar și verișorul de la Vaslui, și din instituția aceea urmau toți să iasă la pensie, dacă depuneai un CV, n-aveai nici o șansă să te cheme nici măcar la un interviu. Am întîlnit găști care s-au tot schimbat în toate instituțiile culturale, abia te obișnuiai cu un șef nou, că trebuia să plece (cu tot cu gașca lui) și venea altul. Am fost un martor discret și insignifiant al unor manifestări festiviste de o imbecilitate absolută, monumente grotești dezvelite, serbări absurde, oameni din aceeași gașcă ce se pupau în fund unii pe alții pe o scenă, doar pentru că aveau la îndemînă un microfon, își ignorau invitații pe care îi chemaseră la eveniment ca să se valideze unii pe alții. Găști există și în așa-zisele asociații de breaslă, unele închise ermetic, nu poți pătrunde dacă nu faci parte din gașca aia care trebuie, iar dacă reușești să realizezi ceva prin propriile tale forțe (cu rezultate) te ignoră, nu te felicită, nu te premiază, speră doar că la un moment dat o să renunți, o să dispari pur și simplu. Am dat de găști și în nenumărate școli în care am fost în ultimii ani, în calitate de autoare pentru copii, deci un vizitator. Am văzut profa de română cu inițiativă și dedicată, omul care se zbate pentru educație, că se teme de directoarea, de biologie sau de chimie, care e numită politic. Intră tremurînd în biroul ei ca să mă prezinte: „Am adus autoarea de la București!”. Iar aia îmi oferă cu indiferență un fursec, îmi urează bun-venit în școala lor, după care se cară, pentru că are treburi mai importante de făcut decît să-și petreacă timpul cu unica scriitoare care a ajuns vreodată în școala lor.

Și apropo de politica românească, citeam de curînd o postare despre băiatul de gașcă N.D., începuturile USR-ului și cum a fost capturat un partid din interior de către o altă gașcă apărută pe neașteptate, cu acordul președintelui partidului, care a fost debarcat ulterior. Mi s-a părut amuzant, e un exemplu tipic despre cum funcționează, de fapt, societatea românească. Iar autorul postării avea dreptate – democrația e o iluzie în România, nu există democrație în nici un partid, doar grupuri de interese.

Mi-am dat seama că gașca nu ține de un anumit moment al vieții, de adolescență, de pildă, așa cum îmi imaginam. „Grupul ține de cald” – vorba prietenei mele psiholog –, iar în afară grupului nu exiști. Nu-ți sună telefonul, nu vrea nimeni nimic de la tine, nu-ți oferă nimeni un job, trebuie să te alături haitei, oricărei haite, ca să prinzi și tu măcar o ciozvîrtă. Nu contează valoarea, doar pe cine știi și cine te recomandă.