Jacques Ne-fatalistul

Cu ani în urmă, în Statele Unite, am participat la un moment dat la o petrecere unde am întîlnit persoane extrem de interesante. Era Labor Day / Ziua Muncii care, la americani, nu se sărbătoreşte pe 1 mai, ci în prima luni din septembrie. O familie înstărită din Tucson, Arizona avea înţelegere cu forul oficial de administrare a relaţiilor externe ale Universităţii – International Student Center – să invite studenţi străini (selectaţi în prealabil de Centru), cu această ocazie, la un BBQ în imensul lor backyard prevăzut, desigur, cu o albastră şi îmbietoare piscină. Gazda noastră din acea frumoasă „zi a muncii”, de început de septembrie, cu cer azuriu şi mirosuri înnebunitoare în aer (de flori de cactus) era Art, care se pensionse de ceva timp (avea, se vedea cu uşurinţă, o situaţie materială de invidiat). Împreună cu numeroasa lui familie (soţie, copii, fraţi, surori, cumnaţi, cumnate, verişori, nepoţi ş.a.m.d.) îşi cultiva un hobby absolut onorabil – acela de a întîlni, primi şi, dacă s-ar fi impus, chiar ajuta cît mai mulţi dintre străinii studioşi care îi vizitau oraşul. Femeile din familia sa te uimeau prin bunătate şi mărinimie. Zîmbeau cu o onestitate descumpănitoare, ce părea să nu lase loc nici celei mai neînsemnate umbre de îndoială în loialitatea celor din jur. Intrînd în casa lui Art, dezvoltai sentimentul ieşirii din lumea reală şi intrării într-un mic paradis terestru, de unde toată durerea, întristarea şi suspinarea dispăruseră în mod subit.

La petrecere venise şi un tînăr matematician negru (din Congo) care, treptat, datorită lui Art şi doamnelor sale, a ajuns centrul atenţiei. Jacques (tînărul în cauză) era vorbitor (nativ) de franceză şi, deşi urma să studieze cinci ani în Statele Unite, nu ştia nici o boabă de engleză. Avea un surîs larg, de un alb aproape ameţitor, şi arăta o politeţe ieşită din comun. Repeta la infinit oui, oui şi merci, merci, primind cocoloşelile gazdelor cu o graţie uşor încurcată. Art şi familia erau absolut fascinaţi de Jacques. Îl cunoșteau dinainte şi, dacă nu ai fi fost avizat asupra obiceiurilor americane de ospitalitate, ai fi putut crede că întreaga petrecere fusese dată doar pentru el. Îi impresionase teribil faptul că matematicianul african sosise în SUA fără să cunoască limba şi, ca atare, juraseră să aibă grijă de el. Soţia lui Art – o bătrînică descinsă parcă din basmele ecranizate la Walt Disney Company – promisese să facă ore de engleză cu Jacques pînă la epuizare. „Mai bine mor decît să-l las aşa!”, a declarat ea, destul de patetic, mai multor invitaţi la petrecere. „Îl luăm la noi acasă în fiecare week-end”, a adăugat, plin de veselie, şi Art. „S-a mai îngrăşat în cîteva săptămîni. Venise aici ca un băţ.” Apoi, bătîndu-l pe umăr, în răstimpuri, cu jovialitate, pe musafirul congolez, întreba: „How are you doing, buddy?”. „Oui, oui, oui, oui! Merci, merci, merci!”, răspundea Jacques ca o păpuşă cu baterii, atinsă, din greşeală, pe burtică. „Nu-i aşa că-i minunat?”, revenea şi amfitrioana, aducîndu-i lui Jacques un suc de portocale. „Oui, oui, merci, merci!”, m-am trezit replicînd brusc eu însumi – din fericire, suficient de lipsit de sonoritate pentru a nu-i tulbura pe generoșii pensionari.

Peste vreo cîteva zile, l-am întîlnit pe Jacques în interiorul labirinticei biblioteci universitare. Mi-a zîmbit prieteneşte, cu dunga de nea ieşind amplu dintre buze. M-am apropiat ceva mai încordat, pregătit pentru un dialog francofon. Am început, timid, cu formule protocolare. Jacques a zîmbit larg şi mi-a spus într-o engleză cît se poate de fluentă, pigmentată numai cu o vagă aromă de pidgin: „Nu trebuie să vorbești franceză, man! Ştiu engleză. Art însă s-a ataşat enorm de Jacques francofonul, pe care îl îngrijeşte cu multă atenţie şi care, de aceea, trebuie să trăiască un timp mai îndelungat. Am nevoie de prietenia şi ajutorul lui Art. Vreau să-mi aduc soţia şi cei trei copii aici, în America. Nu voi putea singur. Mă înţelegi, man? Mă înţelegi?” Îl înţelegeam, cum să nu? Poate chiar mai mult decît ar fi bănuit el. Jacques, aidoma multora de pe mapamond, descoperise mărinimia americană şi acum ajunsese să depindă de ea ca de un drog. Avea nevoie de afecţiune şi devotament, iar aceste lucruri se găsesc uneori mai repede în singulara Lume Nouă decît în propria-ţi cultură. Inutil să vă mai spun că, spre sfîrşitul anului, l-am văzut pe Jacques Ne-fatalistul – cu soţia şi cei trei copii – plimbîndu-se fericit pe străzile din Tucson. M-am bucurat. Iată un caz, mi-am zis, în care engleza şi franceza au conlucrat simbolic la cimentarea relaţiilor dintre oameni. Cu atît mai mult cu cît risipa lexicală a fost minimă, nedepăşind stadiul de How are you doing, buddy? şi Oui, oui, merci, merci! Aviz tinerilor noştri aventurieri.