Nu ești niciodată pregătit cînd îți vine pe lume copilul. Da, zici că ești, te faci că ești. Vorbești cu el (simți că-i un el) în timpul sarcinii, toată ziua. Îi pui Mozart. Și seriale cu călătorii în timp. Citești Mama și copilul a doctorilor Căpraru. Îi construiești o cameră ca-n anii 1990 (cînd are loc povestea). Și, deodată, ai zice că pe nepregătite, dar de fapt pe foarte pregătite, prin cezariană chiar, la dată super-fixă, vine. Ți-e scos din burta tăiată precum a lupului din poveste, iertată fie-mi comparația, pruncul auriu, încît la soare te puteai uita, dar la dînsul ba, care ia 10 la plîns (și nu numai). Îl ții în brațe și ceva se leagă, ceva ce n-ai fi sperat să trăiești.
După care trebuie să-l hrănești și totul devine complicat. E și voluptate, și chin. Realizezi, cu stupoare, că hrana vine din trupul tău, la propriu. Pe de altă parte, îți dai seama și de fragilitatea ființișoarei ieșite din tine. Și, mai grozav: de dependența ei de tine. Știu chiar că, disperată, am întrebat o prietenă psiholoagă atunci: și cînd nu mai depinde de tine? Răspunsul a sosit prompt: niciodată. Treptat, însă, lucrurile s-au mai liniștit. Sau m-am mai obișnuit eu cu ele. Depresia postpartum a cam trecut. Odată cu ea, și întrebările existențiale fără răspuns sau cu răspunsuri apocaliptice. Ne-am obișnuit că, de fapt, nu știm mai nimic corect ori substanțial despre bebeluși. Așa că ne-am luat drept Biblie cartea doctorilor Căpraru și pe cea a lui Françoise Dolto (în vogă la vremea aceea). Și de bune sfaturile asistentei de ocrotire, instituție care funcționa destul de bine pe atunci. De la respectiva doamnă am învățat, de pildă, cum să-i facem baie corect copilului. Ce să punem în cadă și cum să-i sprijinim capul. Cum să-l ținem după mese ca să elimine aerul.
Un întreg ritual se profila nu la orizont, ci în conturul concret al fiecărei zile. Deja ziua nu mai era a ta, ci a ființișoarei pe care începeai s-o cunoști tot mai bine. Care, sigur, avea nevoi fiziologice și plîngea cînd avea nevoie de ceva. Dar care, în același timp, dădea semne de umanizare pe clipă ce trecea. De pildă, pe la o lună, a zîmbit. Mama a fost cea care a observat asta și ne-a chemat să vedem minunea: bebelușul zîmbea. Fericirea lor a fost molipsitoare și ne-a mai scos din închistare. La fel, printr-un soi de ciudat efect revers, și plînsul lui de pe la ora 17. Am citit, cred că în Dr Spock (și cartea lui era de căpătîi), că plînsul de atunci era din angoasă și nu dintr-o cauză strict fiziologică. Adevărul e că, pe la ora aceea, copilașul plîngea de ți se rupea inima. Numai luîndu-l în brațe și vorbindu-i într-un anume fel îl potoleai. Era ca și cum ar fi cerut „Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte”. Și nu, nu-i dădeau dinții, era mult prea devreme. Și nici nu avea colici încă (le-a avut mai tîrziu și nu le-am uitat).
Încet-încet, după o serie de dezastre casnice (am uitat tetinele pe foc – căci metodele de dezinfectare de pe vremea aceea era destul de barbare – pînă cînd oala a ars cu flacără și vecinii de sus ne-au semnalat, din fericire, incendiul, înainte să se întîmple ceva catastrofal), am reușit să intrăm într-un ritm. Bebelușul se trezea pentru prima masă pe la 5 dimineața, apoi adormea la loc și toți locatarii casei odată cu el. M-am obișnuit, tot treptat, cu variațiile somnului său, inclusiv cu momentele de liniște absolută, chiar cele în care copilul nu făcea literalmente nimic, părea că nici nu respira. Dar de fapt totul era în regulă. A învățat să stea într-un țarc plin cu jucării un timp. Și să arunce jucăriile, una cîte una, printre sau peste gratii, rîzînd apoi cu gura pînă la urechi. Ori să-și azvîrle, din căruciorul în care ne-ndreptam cu avînt către parc, ciorapii din picioare în mijlocul celei mai periculoase intersecții.
Pe scurt, devenise nu doar o ființă umană, ci și un interlocutor chiar hîtru și poznaș. Viața cu el nu mai era, de mult, doar o treabă. Ci o joacă și o poveste.
Voi mai scrie despre asta.
