Cea de-a doua guvernare a președintelui american Donald Trump a dat de înțeles de la bun început că va remodela în mod fundamental politica externă a Statelor Unite. Strategia sa de Securitate Națională, publicată în noiembrie anul trecut, declara că „zilele în care Statele Unite susțineau întreaga ordine mondială asemenea lui Atlas au luat sfîrșit” – o schimbare deosebit de semnificativă pentru numeroșii aliați și parteneri ai Americii, care au făcut mult timp din dependența de SUA principiul central al securității lor naționale.
Cea mai recentă formulare a noii abordări americane a survenit săptămîna trecută, în discursul lui Pete Hegseth, secretarul Apărării, susținut la Singapore în fața unei reuniuni a miniștrilor Apărării și a experților în domeniu: „Avem nevoie de parteneri, nu de protectorate”, a declarat Hegseth. „Căutăm alianțe construite pe responsabilitate comună, nu pe dependență. Iar asta reprezintă maturizarea alianțelor noastre într-o nouă eră.”
Această linie de gîndire americană reflectă în parte opinia larg răspîndită potrivit căreia partenerii de securitate ai Statelor Unite nu și-au asumat partea lor de răspundere pentru prea multă vreme. Această afirmație conține mai mult decît un sîmbure de adevăr; mulți aliați ai SUA dispun de resursele economice necesare pentru a cheltui mai mult pentru apărare. Ceea ce i-a împiedicat în mod tradițional să o facă a fost politica internă și chiar presupunerea că SUA îi vor apăra întotdeauna, indiferent de circumstanțe. Acest lucru nu va mai fi acceptat la Washington.
E, de asemenea, rezonabil ca aliații și partenerii Statelor Unite să își asume responsabilități mai mari în regiunile apropiate de ei. SUA au responsabilități globale unice și extinse în mai multe teatre de operațiuni, inclusiv în Europa, regiunea Indo-Pacifică, Orientul Mijlociu și emisfera vestică, ceea ce sugerează un obiectiv mai amplu al Americii: reducerea decalajului dintre capacitățile sale militare și angajamentele asumate.
Acest decalaj ar deveni evident dacă ar apărea simultan mai multe situații de criză, ceea ce nu este doar o posibilitate teoretică, avînd în vedere numărul amenințărilor, potențiale și reale, venite atît din partea actorilor statali, cît și a celor nestatali, cu care se confruntă SUA și partenerii lor de securitate.
Însă războiul cu Iranul a evidențiat deja foarte clar diferența dintre capacitățile și angajamentele Statelor Unite. Americii îi lipsesc nu doar sistemele militare relevante în momentul de față, dar și baza industrială care i-ar permite să le producă rapid, ieftin și la scară largă.
În această privință, SUA ar face bine să învețe de la Ucraina, care a devenit un adevărat arsenal contemporan al democrației și e pe primul loc în lume în privința producției și utilizării dronelor.
Din aceste motive și din altele – în special din cauza naturii imprevizibile a unei politici externe americane care nu își mai consideră aliații privilegiați și demni de sprijin necondiționat –, partenerii tradiționali ai Americii au început să își regîndească propriile strategii de securitate națională. Și procedează corect.
În primul rînd, ar trebui să cheltuiască mai mult pentru apărare, însă modul în care o fac este mai important decît suma în sine. Creșterea ponderii din PIB alocată apărării este necesară, dar nu suficientă.
Europa cheltuiește deja sume considerabile pentru echipamente militare, însă rezultatul de ansamblu este mai slab decît suma contribuțiilor individuale.
Același lucru se poate spune și despre statele arabe care se confruntă cu amenințarea Iranului. În Asia, sistemul de alianțe de tip „hub and spoke” („ax și spiță”) [în care lucrurile se petrec centralizat, gestionat prin intermediul un ax central – n. trad.], avînd Washington-ul în centru, trebuie să facă loc unei abordări de tip rețea, în care aliații SUA să coopereze mai mult între ei și să joace roluri complementare în descurajarea și răspunsul la agresiuni.
O cooperare eficientă în domeniul apărării necesită sisteme adaptate circumstanțelor strategice locale, care să reflecte geografia, resursele umane disponibile, capacitățile și strategia agresorilor probabili, precum și sprijinul extern care poate fi așteptat în mod realist. Ceea ce presupune și ca guvernele să fie pregătite să își integreze forțele de apărare, în loc să le dubleze la nivelul fiecărei țări în parte.
Un grad mai mare de autonomie strategică poate și ar trebui să facă parte din calculele de securitate, dar autarhia e rareori (sau nu e niciodată) o opțiune realistă. În schimb, formarea unor parteneriate noi și mai profunde e posibilă. Astfel de parteneriate pot include producția de echipamente și muniții, schimbul de informații, precum și planificarea și instruirea pentru desfășurări și operațiuni militare comune.
Partenerii cei mai la îndemînă se găsesc în propriile regiuni: Japonia și Coreea de Sud sînt exemple evidente – la fel, statele europene, preocupate de Rusia, și țările din Orientul Mijlociu îngrijorate de Iran.
Însă parteneriatele nu trebuie să fie doar regionale. Arabia Saudită dezvoltă noi legături cu Ucraina pentru a beneficia de vasta experiență ucraineană în producerea și utilizarea dronelor. Coreea de Sud investește în producția de rachete în Polonia.
Și ar fi înțelept ca statele să își redefinească, nu să refuze, relațiile de securitate cu Statele Unite. Nu există nici un motiv pentru a-și dori un „divorț” – și există toate motivele pentru a-l evita. Dar, pentru ca relația cu SUA să funcționeze în ziua de azi, e necesară redefinirea diviziunii muncii, reconsiderarea rolurilor și restructurarea mecanismelor de comandă, astfel încît partenerii să aibă un cuvînt mai greu de spus.
Este posibil să existe și o dimensiune diplomatică a tuturor acestor schimbări, menită să reducă tensiunile cu adversarii regionali potențiali sau actuali: China sau Coreea de Nord în Indo-Pacific, Rusia în Europa, Iranul în Orientul Mijlociu. Însă acești adversari, potențiali sau reali, trebuie abordați exclusiv dintr-o poziție de forță militară, care, după cum am menționat, necesită parteneriate noi și mai profunde. O tentativă de acomodare pe cont propriu cu oricare dintre ei, în absența unui echilibru militar favorabil și a unei descurajări eficiente, ar fi un gest nesăbuit, periculos sau ambele.
Într-o lume în care nu se mai poate conta pe Statele Unite ca odinioară, obiectivul nu este stabilitatea cu orice preț, ci stabilitatea în condiții compatibile cu interesele naționale și occidentale. Acest obiectiv poate fi atins, dar numai dacă prietenii Americii recunosc noua realitate și acționează individual, dar și colectiv, pentru a face față acestei provocări.
Richard Haass, președinte emerit al Consiliului pentru Relații Externe, este consilier principal la Centerview Partners, profesor universitar extraordinar la Universitatea din New York și autorul buletinului informativ săptămînal Home & Away, pe Substack.
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traduceri de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
