Mă intrigă tot mai mult felul în care instinctul de conservare, specific oricărei forme de existență și crucial pentru supraviețuire, se atenuează uneori, subit, la anumiți indivizi și chiar la comunități întregi. Mai precis, mă intrigă bizarul „sindrom Stockholm” care, știe toată lumea, înseamnă „îndrăgostirea” (posibil suicidară) a victimei de propriul ei agresor. Situația apare de cînd e omul pe pămînt, dar capătă accente de-a dreptul (auto)distructive în contexte de neașteptată și, frecvent, inexplicabilă criză – caracterizată de orbirea morală și intelectuală a unor mase uriașe de populație. Hitler este exemplul istoric cel mai apropiat de noi. Stalin, satrap odios la rîndu-i, era mai degrabă temut decît iubit, atît de apropiați, cît și de popor, de aceea nu-l pot include complet în patologie. Hitler însă a fost cu adevărat adorat și admirat de mulțimi umane gigantice (aș fi zis „într-o primă fază”, dar mă tem că bizara iubire, deși nemărturisită de supraviețuitorii „apocalipsei germane”, a continuat și după ce el a dispărut). Explicația dată de istorici pentru această adorație nu m-a satisfăcut niciodată: Hitler a venit cu suflul lui nou, revigorant, într-un moment în care națiunea germană, învinsă în Primul Război Mondial și tratată umilitor de învingători, abia mai respira în sărăcie și disoluție; Hitler a readus-o la viață cu mesianismul lui marțial ori, ca să cităm un faimos și duios personaj autohton, „a trezit-o în conștiință”.
Pare convingător, dar nu este. De ce? Să evaluăm puțin personajul. Artist austriac ratat (Adolf s-a visat pictor și chiar arhitect, însă s-a dovedit submediocru pentru ipostazele respective), considerat „ciudat” de superiorii săi în război (deși însărcinat cu propaganda), el devine tot mai celebru prin discursurile înflăcărate de cafenea. Ajuns, prin jocul întîmplării (fatidice), în politică și, ulterior, cancelar, arată o mulțime de hibe pentru un lider de magnitudinea asumată de protagonist în timp. Dormea pînă la prînz (a făcut-o pînă și în Ziua Z, a Marii Debarcări din Normandia, subalternii temîndu-se să-l trezească și să-i comunice dezastrul!) și își teroriza apropiații cu vorbării nesfîrșite de-a lungul nopților. Avea grave tulburări digestive (de aceea și devenise vegetarian), eliberînd – ca să-l cităm pe Caragiale – „cadențe de fagot” din „gazometru” în toiul întîlnirilor oficiale. Purta o mustață ridicolă, fusese suspectat de incest cu propria nepoată (care s-a sinucis) și credea în terapiile alternative ale unui doctor disprețuit de toată lumea (Theodor Morell) care îl îndopa cu soluții medicinale, făcute de el din intestine putrezite de vacă. Pe lîngă chestiunile așa-zicînd „mobilizatoare”, Hitler spunea și scria, de asemenea, o multitudine de prostii. Puteți citi Mein Kampf / Lupta mea și vă veți convinge.
Să ne referim însă, pe scurt, la „chestiunile mobilizatoare”. Cu ce electriza Hitler masele, determinîndu-le să moară pentru el. Iată cîteva exemple răzlețe, luate din discursurile sale „istorice”: „Terorismul este cea mai bună armă politică, întrucît nimic nu stăpînește omul mai mult decât spaima unei morți subite”, „E întotdeauna mai greu să lupți împotriva credinței decît împotriva cunoașterii”, „Strategia noastră e să distrugem inamicul din interior, să-l cucerim prin el însuși”, „Masele largi de oameni cad mai rapid victime minciunilor mari decît celor mici”, „Spune o minciună suficient de tare și suficient de îndelungat și vei vedea că oamenii o vor crede”, „Merg în direcția indicată de Providență cu siguranța unui somnambul”, „Scopul educației feminine trebuie să fie, invariabil, viitoarea maternitate”. Și două exemple din Himmler (primul) și Goebbels (al doilea), ambii citîndu-l de fapt pe același inconturnabil Hitler: „Cruzimea aduce respectul. Oamenii pot să ne urască. Nu le cerem dragostea, ci doar spaima”, „Oricine cucerește strada va cuceri statul, pentru că orice formă de politică și orice stat dictatorial își au rădăcinile în stradă”. Milioane de inși erau în extaz auzind aceste lucruri. Care ce afirmau în fond? Instaurarea dictaturii (și deci abolirea libertății), transformarea terorii în politică de stat, diversiunea, iresponsabilitatea „somnambulică” și minciuna ca forme de guvernare, reducerea femeii la statutul de „producătoare de copii” (apropo, cele mai multe nemțoaice ale epocii îl divinizau pe Adolf), minimalizarea cunoașterii și exacerbarea ideologiei (adică distrugerea vechilor convingeri și a înclinațiilor firești către buna cumpănire și înlocuirea lor cu fanatismul nazist). Toate constituiau expuneri (deloc edulcorate) ale zdrobirii individului german și, treptat, a întregii națiuni. Lumea se entuziasma totuși. Se entuziasma în fața scenariului propriei sale anihilări. Prin prisma Sindromului Stockholm carevasăzică, trăit la nivel de grup.
Astăzi victimele par să cadă iarăși, cu aplomb, în brațele agresorului. Creierele s-au reinfectat. Ce le va mai putea oare salva? Și cum?
.jpg)
