Spioni și președinți

Există temerea că o eventuală revenire la Casa Albă a lui Donald Trump ar putea duce la o dezechilibrare a ordinii mondiale. O slăbire sau o încetare a ajutorului pentru Ucraina, de exemplu, ar putea avea consecințe incalculabile. Cercetările făcute de analistul politic și documentaristul american Chris Whipple în cartea sa Maeștrii spionajului (scrisă în 2020 și tradusă 2024 în românește la Editura Litera) sînt de natură să dea fiori în această privință. Chris Wipple a stat de vorbă cu aproape toți foștii directori ai CIA care mai sînt în viață și cu o mulțime de alți oameni care au jucat un rol politic important legat de serviciile de informații americane. Cartea nu e atît despre spionajul propriu-zis, cum ar putea reieși din titlu, cît despre istoria relevantă a relațiilor dintre directorii CIA, de la Richard Helms pînă la Gina Haspel, și președinții Statelor Unite, de la Lyndon Johnson pînă la Donald Trump.

Teoretic, CIA e cea mai importantă agenție de spionaj din lume, iar în jurul ei s-au născut o mulțime de legende, care mai de care mai abracadabrante. De multe ori i se atribuie puteri de-a dreptul miraculoase. Au fost situații în care nici chiar președinții americani n-au fost capabili să înțeleagă posibilitățile reale și limitele de toate felurile cu care se confruntă această instituție. Unii, mai paranoici, au avut senzația că agenția le ascunde anumite lucruri sau că a acționat chiar împotriva lor. 

Pe de altă parte, „președinții le-au cerut de multe ori directorilor CIA să încalce legea”, scrie Whipple, lucru confirmat și de Cynthia Helms, văduva legendarului director Richard Helms. Directorii agenției au avut mereu de gestionat serioase probleme de etică sau de legalitate. Bineînțeles că unii au găsit soluții mai bune, alții mai rele. În unele situații au cedat presiunilor politice, în altele au rezistat. Helms, de exemplu, a acceptat să se supună unor cerințe ilegale ale lui Lyndon Johnson de a monitoriza protestele interne contra războiului din Vietnam, în scopul găsirii unor dovezi care să le lege de mișcarea comunistă (nu le-a găsit), dar ulterior s-a opus mușamalizării cerute de Nixon în cazul Watergate și a fost demis.

Prin natura ei, CIA acționează mereu la limita legii, iar ideile și regulile despre ce are și ce nu are voie să facă se schimbă mereu, ceea ce încurcă și mai tare lucrurile. Cartea lui Whipple descrie și principalele eșecuri legate de agenție de-a lungul istoriei, care nu sînt deloc puține. Începînd cu dezastrul din Golful Porcilor de pe vremea lui Kennedy, apoi scandalul loviturii de stat împotriva lui Salvador Allende în Chile, ignorarea condițiilor care au dus la revoluția islamică din Iran combinată și cu eșecul eliberării ostaticilor americani din Teheran, catastrofala afacere Iran-Contras din vremea lui Ronald Regan, surpriza în fața prăbușirii Zidului Berlinului și a comunismului, imposibilitatea de a preveni atentatele de la 11 septembrie, dezinformarea privind armele de distrugere în masă deținute de Saddam Hussein, scandalul centrelor de detenție secrete și al procedurilor aplicate celor suspectați de terorism, neputința de a prevedea Primăvara Arabă, lipsa de informații în ceea ce privește dezvoltarea mișcării ISIS și altele. Nu toate au fost exclusiv în responsabilitatea CIA. O bună parte dintre ele, explică Whipple, au ținut de relația dintre agenție și președinte. Uneori, agenția nu a fost în stare să-i comunice președintelui lucruri despre care știa că l-ar fi deranjat (multe asemenea situații au fost în mandatul lui Trump). Alteori, președintele în funcție n-a luat în seamă avertismentele agenției (ca în cazul atentatelor de la 11 septembrie). Odată lucrurile eșuate, vina a fost aruncată asupra CIA, pentru a proteja Casa Albă. Agenția și directorii ei au fost folosiți pe post de paratrăsnet, au plătit oalele sparte. 

În cartea sa, Chris Wipple nu numai că descrie relațiile adesea foarte complicate dintre directorii CIA și președinții americani, dar reușește să schițeze și niște portrete extraordinare ale celor mai mulți dintre directorii care s-au succedat la conducerea agenției, de la militarii ineficient de rigizi pînă la cei foarte flexibili, abili politic sau gata chiar să încalce orice reguli pentru a-și atinge obiectivele.

La rîndul lor, președinții, așa cum îi descrie autorul, s-au înscris într-un registru larg de personalități, de la  unii care au bănuit în mod paranoic, precum Nixon, că agenția le-a ascuns anumite lucruri murdare la alții complet naivi, precum Carter, care abia în ultimul an de mandat a admis că sovieticii „ar putea fi cu adevărat răi”. (Asta pentru că invazia sovieticilor în Afganistan – care la rîndul ei a luat CIA pe nepregătite – i-a stricat toate planurile pentru controlul armamentelor sau cele legate de promovarea drepturilor omului în care credea sincer.) În fine, în toată această galerie, președintele care iese cel mai rău pare să fie totuși Trump. Revenim la el. În ceea ce privește relația sa cu CIA, responsabilii agenției chiar au renunțat la informările zilnice pentru președinte, constatînd că acesta nu era în stare să le asculte. Îl informau doar săptămînal.

În preajma alegerilor prezidențiale din 2016, toate serviciile de informații americane vorbeau despre atacul cibernetic rusesc asupra sistemului de vot american. Existau dovezi clare. Nu se poate evalua nici astăzi dacă și în ce măsură acel atac a influențat rezultatul votului. Trump, însă, n-ar fi putut admite nici în ruptul capului că alegerea lui s-ar fi bazat pe acțiunea rușilor. Legat de această situație, Chriss Wipple citează o declarație despre Trump a lui John Brennan, director al CIA între 2013 și 2017: „Nu cred că se află pe lista de salariați a rușilor. A fost însă un complice al rușilor? Absolut”. Potrivit celor scrise de Whipple, CIA ar fi fost nevoită chiar să retragă un spion bine plasat la Kremlin, de teamă că, urmare a discuțiilor nepotrivite dintre Trump și înalți funcționari ruși, acesta ar fi putut fi identificat. De altfel, Trump a discutat în particular și direct cu Putin la Helsinki, iar detaliile convorbirii au rămas necunoscute oficialilor americani. Se mai adaugă și binecunoscutul șantaj al lui Trump la adresa președintelui Zelenski, căruia i-a cerut să deschidă o investigație împotriva fiului lui Joe Biden, în scopul de a-și compromite rivalul din alegeri. Așadar, cum spuneam, sînt lucruri care dau fiori, în perspectiva viitoarelor alegeri din SUA.