Nu ne aflăm într-o epocă de aur a diplomației. O încetare a focului între Rusia și Ucraina – ca să nu mai vorbim de o pace durabilă – rămîne o posibilitate îndepărtată. Nici Israelul, nici Hamas nu par să considere prioritar un armistițiu pe termen lung în Gaza. Singura rază de speranță de pe tabla de șah a diplomației globale ar putea fi relația dintre SUA și Iran.
Da, ați citit corect: vorbim de aceleași SUA pe care clericii aflați la putere în Iran le-au numit „Marele Satan” încă din vremea Revoluției Islamice, cu aproape o jumătate de secol în urmă. Aceleași SUA care l-au susținut pe șah pînă la înlăturarea sa în 1979. Aceleași SUA care l-au ucis pe Qasem Soleimani, comandantul puternicei Forțe Al-Quds iraniene, în urmă cu doar cinci ani.
Iranul e, la rîndul său, aceeași țară care a ținut ostatici 52 de americani timp de 444 de zile, de la sfîrșitul anului 1979 pînă în 1981. Același Iran care sprijină Hamas – gruparea responsabilă pentru atacurile teroriste împotriva Israelului din 7 octombrie 2023 – și mișcarea Houthi din Yemen care are în vizor armata SUA și transportul maritim internațional. Și același Iran despre care se spune că ar fi luat în considerare asasinarea președintelui american Donald Trump și a unor membri ai primei sale administrații.
Așadar, de ce ar fi Iranul interesat să semneze un nou acord cu Trump, care s-a retras unilateral, în timpul primului său mandat, din Planul Comun și Cuprinzător de Acțiune din 2015 (JCPOA) – un acord nuclear între Iran și cîteva dintre marile puteri ale lumii?
Două motive ies în evidență. Mai întîi, ar ajuta Iranul să evite un atac militar direct din partea Israelului și/sau a SUA – situație în care Iranul s-a dovedit incapabil să se apere în octombrie anul trecut, cînd Israelul a lovit cu succes fabricile sale de rachete și de drone și apărarea anti-aeriană a țării. Pe fondul unei economii iraniene precare și disfuncționale aflată în pragul colapsului, un nou acord ar putea oferi o mult-rîvnită reducere a sancțiunilor și ar putea atenua presiunea politică internă asupra regimului.
Dar ce ar avea de cîștigat Trump? În mod cert, el își dorește o realizare diplomatică spectaculoasă. A încercat și a eșuat cu Coreea de Nord, în primul său mandat, iar pînă acum nu a obținut nici un rezultat în încercările sale de a negocia încetarea războaielor din Ucraina și din Gaza. Un acord nuclear cu Iranul ar putea fi marea lui șansă.
În plus, Trump a promis în mod public că Iranul nu va dezvolta sau achiziționa arme nucleare în timpul mandatului său. Presiunea este reală, deoarece Iranul e tot mai aproape de capacitatea de a asambla componentele necesare construirii uneia sau mai multor arme nucleare.
Și există, desigur, motive strategice solide pentru ca Trump să-și dorească un acord cu Iranul. Dacă ambele abordări, diplomatică și militară, eșuează, și Iranul reușește să dezvolte o armă nucleară, rezultatul ar putea fi o cursă a înarmării nucleare în Orientul Mijlociu. Iar un Iran cu capacități nucleare ar putea să-și desfășoare numeroasele forțe intermediare – printre care Hezbollah, Hamas și Houthi – fără să se mai teamă de consecințe.
Cu toate acestea, înainte ca un acord să poată fi semnat, trebuie să răspundem mai multor întrebări. În primul rînd, ce fel de materiale nucleare i se va permite Iranului să păstreze sau să producă? Mai exact, i se va permite să îmbogățească sau să păstreze uraniu îmbogățit și, dacă da, în ce cantitate și la ce nivel?
A doua problemă se referă la monitorizare. Cum s-ar putea asigura SUA că Iranul își respectă angajamentele? Și în ce măsură ar fi dispus un Iran izolat, cu granițe închise, să permită accesul unor experți externi care să evalueze respectarea angajamentelor?
Un al treilea set de întrebări vizează aria de acoperire a acordului. S-ar limita la materialele nucleare sau ar acoperi și alte elemente esențiale, cum ar fi componente pentru bombe și rachete, activități de testare sau susținerea iraniană a forțelor intermediare regionale?
În al patrulea rînd, care ar fi durata acordului? Ar include clauze de caducitate, precum JCPOA, sau ar fi pe durată nedeterminată? Și, în sfîrșit, ce formă ar lua acordul? Iranul ar putea cere garanții că Trump și succesorii săi vor menține acordul, indiferent de tabăra politică, insistînd eventual ca acesta să fie ratificat de Congres.
Există o posibilă soluție de compromis care ar putea satisface ambele părți. Iranului i s-ar permite să păstreze o cantitate mică de combustibil nuclear slab îmbogățit, utilizabil numai în scopuri civile. Ar exista o monitorizare externă extinsă. În schimb, Iranul ar beneficia de o reducere a sancțiunilor, cu posibilitatea de a beneficia de o reducere suplimentară, în cazul în care acordul ar acoperi și alte aspecte. Acordul ar putea fi pe durată nedeterminată sau ar putea dura, să spunem, pînă în 2050 – sau mai bine, pînă în 2075. Congresul SUA, dar și corespondentul său iranian, vor trebui să ratifice acordul.
O astfel de soluție nu numai că ar încetini, dar ar împiedica Iranul să producă arme nucleare. În același timp, i-ar permite Iranului să afirme că și-a păstrat opțiunea nucleară, obținînd totodată beneficii economice. Ceea ce probabil că ar fi bine primit de o mare parte a populației țării, care dorește îmbunătățirea nivelului de trai și reducerea izolării internaționale.
Dar, cel mai important, conducerea Iranului dorește să mențină disputatul sistem creat de revoluția din 1979. Acest obiectiv a determinat schimbări politice majore în trecut: în 1988, ayatollah-ul Ruhollah Khomeini a acceptat să încheie războiul cu Irakul fără a obține victoria – o decizie pe care a comparat-o cu a bea otravă –, pentru a salva Republica Islamică. Același raționament ar putea fi aplicat și acum.
La rîndul său, Trump ar putea pretinde că a realizat un pact mai cuprinzător – și cu o durată considerabil mai lungă – decît cel la care a renunțat. Desigur, unele persoane din Israel și din SUA s-ar plînge că a făcut prea multe concesii, dar Trump e suficient de bine flancat politic pentru a răzbi. Acest acord i-ar permite, de asemenea, să evite noi complicații militare.
Relațiile SUA-Iran se află într-un moment de răscruce. SUA s-au confruntat cu o dilemă similară la începutul anilor 1990, cînd au avut ocazia să atace instalațiile nucleare nord-coreene, dar s-au abținut în cele din urmă, temîndu-se că Coreea de Nord va riposta prin invadarea Coreei de Sud, unde erau staționate zeci de mii de trupe americane.
Urmările atacurilor din 7 octombrie au arătat clar că Iranul de astăzi nu reprezintă o amenințare comparabilă. Și totuși, probabil că Trump ar ezita să pună la încercare această afirmație, avînd în vedere că Iranul ar putea face rău vecinilor săi și ar putea crește prețul petrolului, alimentînd inflația și încetinind creșterea economică. Or, această convergență a riscurilor și a oportunităților face ca situația să fie neașteptat de prielnică pentru o victorie diplomatică.
Richard Haass, președinte emerit al Council on Foreign Relations, este consilier principal la Centerview Partners, cercetător de excelență la Universitatea din New York și autor al buletinului informativ Home & Away al platformei Substack.
traducere de Matei PLEȘU
Credit foto: Wikimedia Commons
